Este masteratul studiu post universitar?

11 iulie 2010   Studii Postuniversitare

- interviu cu Ioan Radu Petrariu -

La zece ani de la implementarea Sistemului Bologna, care credeţi că sînt avantajele, dar şi dezavantajele acestui sistem asupra învăţămîntului superior?

Procesul Bologna, numit după Declaraţia cu acelaşi nume, începe însă cu un an înainte de aceasta, prin semnarea Declaraţiei de la Sorbona de către miniştrii responsabili pentru învăţămîntul superior din Franţa, Italia, Marea Britanie şi Germania, care vizau armonizarea arhitecturii sistemului european al învăţămîntului superior. 

România, alături de alte 28 de ţări europene, a fost parte semnatară a Declaraţiei de la Bologna, redactată în 1999 cu prilejul Conferinţei Confederaţiei Rectorilor din Uniunea Europeană. Declaraţia prevedea ca finalitate crearea unui Spaţiu European pentru Învăţămîntul Superior, în spiritul creşterii mobilităţii şi a posibilităţii de angajare a cetăţenilor, prin asigurarea unei mai bune comparabilităţi şi compatibilităţi a sistemelor de învăţămînt naţionale, punînd accent totodată pe independenţa şi autonomia universităţilor capabile să adaptaze în permanenţă învăţămîntul şi cercetarea în funcţie de nevoile şi cerinţele societăţii, dar şi pe creşterea competitivităţii şi atractivităţii internaţionale a sistemului de învăţămînt european. Vehiculele prevăzute pentru atingerea scopului erau diplomele uşor recognoscibile şi comparabile, ciclurile de studii menite să asigure un anumit nivel de calificare, creditele transferabile şi cooperarea europeană pentru asigurarea calităţii. 

În sensul corelării învăţămîntului şi cercetării în Europa Cunoaşterii, în 2003, a fost introdus şi cel de-al treilea ciclu de studii, doctoratul. Personal, consider acest proces un avantaj în sine atît pentru studenţi cît şi pentru Europa. Sistemul permite valorificarea experienţelor naţionale pozitive şi fructificarea rezultatelor diverselor procese educaţionale. Creşterea mobilităţii studenţilor în cadrul programelor de studii universitare (prin intermediul programelor de mobilităţi, utilizînd sistemul creditelor transferabile) şi absolvenţilor (facilitată de existenţa unor diplome de studii completate în baza unor indicaţii-tip şi însoţite de un supliment redactat într-o limbă de circulaţie europeană) reprezintă exemplele ruperii unor bariere în sensul creării spaţiului comun european şi premisele atingerii unui alt obiectiv: transformarea economiei Europei în cea mai competitivă şi mai dinamică economie la nivel mondial. 

Cum s-a aplicat acest sistem în România? 

Întrucît anul 2005 a fost cel în care a debutat implementarea Procesului Bologna şi organizarea învăţămîntului superior pe cele trei cicluri şi, în acelaşi an, după absolvirea liceului, am fost admis în cadrul unui program de studii de licenţă, pot afirma că, alături de colegii mei de generaţie, sînt unul dintre primele „produse“ Bologna în România. În aceste condiţii, am trăit „pe viu“ transformările prin care au trecut comunităţile universitare. Procesul nu ar fi putut avea loc fără îmbunătăţirea, adaptarea sau modificarea cadrului legislativ din ţara noastră. Prin diverse acte normative au fost reglementate aspectele cele mai importante, dintre care îmi permit să amintesc: noua structură a celor trei cicluri (licenţă, masterat, doctorat), domeniile generale de studiu şi specializările corespunzătoare, modul de aplicare a Sistemului European de Credite Transferabile (ECTS), introducerea suplimentului la diplomă şi asigurarea calităţii. Momentan, se află la un stadiu avansat procesul de adoptare a cadrului naţional al calificărilor. Unul dintre momentele-cheie în implementare consider că a fost acela în care diversele facultăţi din cadrul universităţilor au creionat noile planuri de învăţămînt pentru primele două cicluri. Din păcate, două puncte/tendinţe negative au însoţit pe alocuri acest moment şi au dovedit în acele cazuri imobilitatea sistemului: planurile de învăţămînt pentru învăţămîntul de licenţă de trei ani devenind copii ale celor de patru ani (ante-Bologna) sau fiind finalizate înainte de a elabora setul de competenţe generale şi de specialitate, aptitudini, abilităţi şi cunoştinţe pe care un tînăr le dobîndeşte la absolvirea programului. Dacă începuturile sînt întotdeauna dificile şi, ca orice demers, sînt supuse erorii, odată cu adoptarea cadrului naţional al calificărilor va deveni cu certitudine o necesitate reevaluarea acestor documente.  

Care este statutul masteratelor la ora aceasta în ţara noastră? De ce încă există confuzia că masteratele sînt studii postuniversitare?

Ca urmare a implementării Procesului Bologna, începînd cu anul universitar 2008-2009, anul în care a absolvit studiile de licenţă prima generaţie Bologna, studiile de masterat devin studii universitare. Nu cred că putem vorbi de confuzie, ci mai degrabă de o necunoaştere a procesului şi a implicaţiilor acestuia, o nepăsare, acestea pe fondul mai general al lipsei de dezbateri consistente pe problemele cu adevărat importante şi cu „bătaie“ lungă, şi, da, consider educaţia, învăţămîntul – domenii de o importanţă fundamentală.  

Este masteratul o condiţie pentru o viitoare carieră? Doar cu licenţa, un student este îndeajuns de bine pregătit pentru piaţa muncii? 

Voi răspunde în primul rînd la cea de-a doua întrebare: tocmai filosofia Procesului Bologna este ca, odată cu absolvirea unui program de licenţă, tînărul să posede cunoştinţele generale şi de specialitate necesare pentru o mai bună inserţie pe piaţa muncii. Procesul vine să articuleze un învăţămînt de licenţă care să dezvolte aptitudini relevante pentru piaţa muncii, capacitatea de execuţie, urmat de învăţămîntul masteral care să ofere capacitatea de conducere. Din punctul meu de vedere, cu toate că sistemul românesc de învăţămînt superior s-a angajat pe calea reformei europene, se mai află încă la cumpăna alegerii dintre cunoaştere (perfecţionare, împlinire personală) şi pregătire (dobîndire de aptitudini). De aici apar şi actualele nemulţumiri ale studenţilor. Unii sînt nemulţumiţi de faptul că nu îşi pot forma, prin intermediul cursurilor oferite, o „cultură“ bogată în domeniul specific de pregătire, că nu primesc din partea profesorilor cunoştinţe suficiente, bogate, cuprinzătoare sau relevante, atît istoric cît mai ales actual. Alţii, care văd programul de pregătire prin prisma diplomei ce le facilitează obţinerea unui job, sînt nemulţumiţi de faptul că facultatea sau universitatea nu oferă destulă „practică“, adică nu pune accent pe pregătirea studentului de la licenţă pentru perspectiva confruntării acestuia cu situaţii reale de muncă, de execuţie. În ceea ce priveşte prima întrebare, nu cred în învăţămînt de dragul diplomei, ci de dragul dobîndirii anumitor cunoştinţe şi aptitudini. De aceea, dacă un tînăr consideră că în economia croirii unei anumite cariere intră neapărat cunoştinţe care se pot acumula doar în cadrul unui anumit program de masterat, absolvirea acestuia devine practic o condiţie autoimpusă şi, implicit, o necesitate. Trebuie să ne cunoaştem cît mai bine nevoile, pentru ca abia apoi să găsim cele mai bune modalităţi de a le satisface.

 Mai există o legendă care circulă: aceea că, spre deosebire de posesorii diplomelor de licenţă de patru ani (ante-Bologna), este necesar pentru absolvenţii ciclului de licenţă de trei ani (Bologna) să urmeze un program de masterat, licenţa Bologna fiind privită de angajatori ca „incompletă“. Vin să contrazic această teză şi să accentuez contrariul: de principiu, noile cicluri vin să satisfacă mai bine pregătirea viitorului angajat pentru diversele activităţi şi niveluri ierarhice (de implementare sau de decizie).  

Masteratul în România sau în străinătate? 

Acolo unde planul de învăţămînt şi programa analitică răspund cel mai bine nevoilor personale de cunoaştere şi de formare. Vorbesc foarte mult de planuri, atît de planuri de învăţămînt cît şi de planuri generale, pentru că utilitatea conturării, definirii, a setării scopurilor, a strategiilor şi planurilor (inclusiv cele de rezervă) trebuie să capete mai multă importanţă pentru candidaţii şi studenţii din cadrul unui program de studiu. Desigur, nu trebuie să uităm de profesori, de abilitatea acestora de predare, de transmitere a informaţiilor, de ascultare, de comunicare, însă de obicei acestea se descoperă după luarea unei decizii. Îi apreciez deopotrivă atît pe cei care, conştientizînd nevoia lor de pregătire, au decis să urmeze un program de studii în ţară, cît şi pe cei care fac acest lucru în străinătate.  

Ioan Radu Petrariu este preşedintele Senatului Studenţesc al ASE, Bucureşti. 

a consemnat Stela Giurgeanu 

Mai multe