Ziduri

Stau în fața clasei. Mă uit la elevii mei. Pe rînd, îi măsor cu privirea. Frumoși, deștepți, minunați. Și ei se uită la mine. Cu ochii aburiți de plictiseală, de nepăsare, de prea multele ziduri pe care le-au ridicat în calea acestei școli care nu-i înțelege, care-i supune la eforturi procustiene mutilante și aproape cu totul inutile. Și, vrînd-nevrînd, eu sînt Școala. Oricît m-aș zbate, ei nu mă văd pe mine. Văd zgripțuroaica asta numită Școală. Pe care ei știu, visceral, că nu o vor. Pur și simplu, nu vor să se adapteze. Nu vor să facă teme, nu vor să scrie în neștire de pe tablă, nu vor să memoreze definiții și reguli, nu vor și pace.

Tot ce își doresc e să fie lăsați în pace, să-și deschidă telefoanele și să facă ce fac ei acolo, cu orele, cu zilele, cu anii, știind tot și despre toate, dar nimic despre ce le predai tu. De parcă orice provine din Școală e cu veto, e respins din start, ca o minge de ping-pong ce se izbește de un perete de oțel. Nu vor, așa că nu își mai fac temele. Nu mai șterg tabla, nu păstrează curățenia, aproape nici nu te mai salută. Pur și simplu, nici nu te văd cînd intri în clasă. Ai devenit persona non grata. Atîtea ziduri au crescut între noi, încît nu mai au loc nici noțiunile elementare de bun-simț. Pui întrebări, încerci să-i activezi pe căile bătătorite de atîta timp, nimic. Te trezești răspunzînd tot tu. Cu ochi străini și goi, pierduți în lumea lor, par niște roboței fără emoții, fără gînduri, rătăciți. Dacă apeși pe butonul pe care scrie „Învățătură“, îi dezactivezi. Dacă apeși pe „Entertainment“ îi activezi, se luminează brusc, încep să rîdă, ochii le strălucesc, răsufli ușurat, uite, copiii! Sînt aici! Încă există. Încă sînt!

Te gîndești să mergi la cursuri, te înnebunesc cu ofertele de cursuri, tre’ să cîștigi credite, altfel îți poți pierde prețiosul loc în fața ochilor goi de copii. Te duci, nepăsîndu-ți de credite, te duci cu speranța că în sfîrșit te vor învăța ceva despre această generație Z, despre acești post-mileniali cu creierele conectate la tehnologie din pruncie. Sau poate de dinainte. Sperînd că psihologia lor a fost analizată de-a fir a păr, că s-au specializat în secolul 21, plus 22, dacă se poate, și te vor specializa și pe tine. Că te va învăța cineva ce să faci cu acești copii atît de diferiți, de pe altă planetă, cu acești necunoscuți la sufletul și mintea cărora ai vrea să ajungi. Ai vrea să dărîmi zidurile, oh, cît ai vrea să ai o baghetă magică à la Harry Potter și să dărîmi toate zidurile. Să ai din nou prunci cu ochii deschiși spre înafară, nu închiși spre înlăuntru.

Din păcate, cam după vreo zece minute, la orice curs, te lămurești. Aceeași Mărie cu altă pălărie. Nimic nou sub soare. Știi toate astea de zeci de ani. Cică metode noi. Au alt nume, dar le recunoști. Bla, bla, bla. Doar forme fără fond. Mai dai și bani ca să te perfecționezi. Dar ești gata perfecționat. Vorba vine. Pierzi timp, pierzi energie, dar cîștigi credite. Tot ca vițelul la poarta nouă ai rămas, dar, deh, ești în rînd cu lumea. Ne învîrtim în aceleași cercuri strîmte și ne prefacem că nu vedem închisorile pe care noi le construim, pe care noi le închidem. Nimeni nu vede?! Nimeni nu aude?! Urletul ascuns, țipătul?! Trebuie schimbat totul din temelii! Nu vedeți cît de anacronici sîntem?! Nu vedeți că nu ținem pasul cu modul în care li se schimbă creierul?! Cu viteza galactică sub imperativul căreia trăiesc? Ei gadget-urile lor, ei și noile lor sinapse, noile rețele neuronale din creierele lor de care noi nu avem habar, creierele lor impactate de tehnologie într-un mod șocant, nemaiîntîlnit, nu înțelegem nimic din copiii ăștia frumoși! Nu vedeți că sîntem de acum sute de ani?! Am rămas pe vremea Renașterii. Nu ei trebuie să se schimbe, ei și privirile lor goale. Nu au cum. Cenușiul plictiselii e provocat de noi. De Școala noastră. Telefonul lor e mult mai interesant, mai colorat, mai plin de acțiune. Are deja toate informațiile stupide pe care noi încercăm să le scriem pe tablă. 

Noi, noi trebuie să ne schimbăm. Noi, care de-abia am învățat cîteva funcții ale telefonului, noi, care nici nu mai înțelegem limbajul acestor mici roboței. Nu să învățăm tot ce știu ei, nu am putea cu creierele noastre setate în dulcele stil clasic. Ci să trecem dincolo de informație. Să devenim acele faruri ce revarsă lumina în valuri groase ca frînghiile ce te smulg din întuneric. Să fim odgoanele de care ei se agață în întunericul lipsei de emoții, în întunericul nesfîrșit al sinelui singur pe lume. Să-i lăsăm cu teoretizarea, să-i ajutăm să-și regăsească emoțiile și cuvintele întregi, să-i învățăm noi, înțelepții planetei, cum să reziste ca Oameni într-o lume ultratehnologizată, care se schimbă radical în fiecare secundă, cum să nu-și piardă sinele lor magic în această lume periculoasă cum nu a mai fost niciodată.

Poate profesorii noii ere ar trebui să fie cei care te învață empatia, esența ta umană, cei care te ajută să-i găsești cu adevărat pe ceilalți. Poate ar trebui să devenim toți niște Yoda, Mari Maeștri ai Ordinului Jedi, și să predăm Forța. Forța iubirii și a generozității, lumina și puritatea. Să le învățăm esențele Binelui pe aceste suflete bătrîne, care deja știu tot despre tot, pentru care lumea nu mai are acel farmec nespus, nu mai are picături de sacru, are doar singurătatea nesfîrșită a rețelelor internaționale, copleșitoare prin omniprezența lor. 

Aș vrea să mă învețe și pe mine cineva cum să devin un Jedi, cum să nu-i las de izbeliște pe acești noi copii nemaiauziți și nemaivăzuți. Cum să ajung dincolo de zidurile lor, cum să îi conectez la sufletul meu. La lumina și magia mea. La Forța mea. Pe acești copii ireverențioși, liberi și îndrăzneți, acești copii fără frică. Nu mai pot ei de școala noastră, de noi – generația setată pe obținerea performanței în tot și în toate. Sîntem atît de stresați, atît de frustrați, de anxioși, nu cumva să nu dobîndim recunoașterea internațională a meritelor proprii. Iar performanța nu poate fi obținută decît muncind pe brînci. Așa ne-au învățat pe noi moșii și strămoșii. Iar ei nu muncesc. Vă dați seama, ce oroare?! Ei nu muncesc cum am învățat noi că se muncește. Ce nebunie! Marile companii le organizează camere de relaxare, le dau zile de lucru acasă, iar ei nu rămîn mai mult de șase luni într-o slujbă. Ce neserioși! Fără stabilitate, fără muncă susținută făcută pînă la moarte. Nici banii nu-i interesează. Cine sînt ei?! Ce sînt ei?!

E uimitor cum nu vedem. Sînt cei care trăiesc fără frică. Frica aceea care ne-a mînat mereu pe noi înainte. Nu le e frică că își supără profesorii cînd își dau cu opinia, nu le e frică de notele mici, nu se tem să își ceară drepturile indubitabile, nu stau de frică zeci de ani într-o slujbă care nu le place, sînt deștepți, curajoși, sînt ceea ce sînt! Îți arată exact ceea ce sînt. 

Uneori reușesc să mă fac văzută, în momente pe care le născocesc singură, în clipe de sclipire magică. Uneori, pentru scurte momente, sîntem conectați și împărtășim bucuria învățării împreună, zburăm împreună. Atunci, cînd zîmbetul lor e limpede ca apa proaspătă de fîntînă, știu că am deschis poarta. Că sînt dincolo de zidul chinezesc. Dar tot mai greu. Pentru perioade tot mai scurte. În cele mai multe zile simt o oboseală crîncenă, care nu e cea a vîrstei. Aceeași oboseală feroce care plutește și pe chipurile colegilor mei. Oboseala nereușitei. A turării la maximum a tuturor motoarelor și a înregistrării unor rezultate minime.

Sîntem cu toții derutați, bazîndu-ne doar pe talentul propriu în gestionarea situațiilor, fără nici un fel de ajutor. Programele sînt tot stufoase, manualele extrem de slabe, imitînd canalele de știri, cu lecțiile îndesate pe patru coloane, stupide în încercarea lor de a prezenta mărețele informații pe patru canale alternative, de parcă am fi cu toții roboți multitasking de cînd ne naștem. Părinții sînt speriați sau furioși, neștiind nici ei cum să gestioneze situațiile, luptînd pentru supraviețuire, nemaiavînd timp sau putere să-și scoată copiii din ecranele atotstăpînitoare. Forme, doar forme.

Conținuturile au rămas neactualizate. Nu s-a upgradat nimic. Sînt cele din epoca fără telefon, fără Internet. Aproape că sînt cele din epoca de piatră. Presiunea e prea mare. Și rezultatele sînt după ziduri. Îngropate în ziduri și strigînd după lumină. Ca Ana lui Manole. Cu singura diferență că noi construim doar ziduri, nu mănăstiri.

Ar trebui să facem ceva. Să nu mai apăsăm pe butonul de panică și teroare: „Învață asta!“. Acești copii nu fac ce nu vor. Sînt puternici. Se antrenează să facă față unei lumi pe care nici nu putem să ne-o imaginăm. O lume fără granițe, nici un fel de granițe, niciunde. O lume fără limite. Fără spații sigure. O lume în continuă vălurire, în schimbare năucitoare. Fără puncte de sprijin.

Să-i provocăm să vrea. Să-i învățăm rîsul, să explorăm împreună „corola de minuni a lumii“, să învățăm unii de la alții. Să nu le cerem frică. Să ne bucurăm împreună că sîntem liberi. Altfel, totul devine mult prea greu.

Sînt profesor de o viață. Merit mai mult decît ce mi se întîmplă acum. Și eu, și copiii merităm mai mult. Putem răbda această stare de lucruri, dar nu înseamnă că și trebuie s-o facem. Copiii sînt printre preferații mei în această lume, aș vrea să pot să îi strîng din nou în brațe. Aș vrea să îi găsesc dincolo de ziduri, pe unde s‑au rătăcit. 

Mă uit în ochii lor străini, aburiți de ceața depărtării și a nepăsării, și spun: „Haideți afară să exersați scenetele!“. Lumina izbucnește brusc, la fel de veselă ca o ciocîrlie. Uite copiii mei dragi!  Sînt înapoi în lume! Stau în grupulețe în frigul primăverii, în curtea largă a școlii, cu foile în mînă, și vorbesc în engleză, dansează, aleargă, își cară bănci pentru recuzită, rîd fericiți pentru că fac tot ce le vine să facă. Îi văd pe părinții de la ora 12, care vin să își ia copilașii mititei de la școală, cum se uită mirați la aceste cete de adolescenți deșirați și dezbrăcați în frig, cu ochii strălucitori și obrajii îmbujorați de preaplinul minții. Îi ascultă cum vorbesc cuvinte într-o limbă străină și îi măsoară scurt, etichetîndu-i într-un fel sau altul. Și ce fac copiii mei frumoși?! Se sfiesc și întrerup reprezentațiile?! Nici vorbă. Țopăie de colo pînă colo, ca spiridușii, dînd din mîini și strigîndu-și replicile de parcă ar fi singuri pe planeta Pămînt. Liberi de frică. 

Liberi și frumoși.

Foto: wikimedia commons