Treceri

13 septembrie 2017   Stiluri & stilouri

Nu am fost niciodată bună la treceri. La nici un fel de treceri: fie că era vorba de unele simple, de la o acțiune la alta, fie de altele mai complicate, afective, de la un tip de interacțiune personală la alta, de la un anumit tip de realitate la alta. Ca să nu mai vorbim de cele absolut radicale, de la un loc la altul, de la un timp la altul, ba chiar  de la o persoană la alta. Am fost și sînt genul de persoană, să zicem, simplă pe care, dacă o așezi pe un făgaș, se străduiește să-l înțeleagă și să-i urmeze cursul, aproape afundîndu-se în el cu putințe limitate de ieșire. Abia învățînd regulile respectivului făgaș, abia obișnuindu-se cu un mod de viețuire. De pildă, dacă mă obișnuiesc, să zicem, să scriu la un anumit birou, într-o anumită casă, cu anumiți oameni în jur, și fac asta cîteva zile la rînd, mi‑e greu, cel puțin un timp, să mai trec la altceva. Precum șoricelul de sub nu știu care pat din nu știu care sat, de-abia îmi depășesc frica de nu știu care pisică ce m‑ar putea pîndi, la o adică, și mi-ar răvăși cu greu dobînditele tabieturi.

Da, știu, în lumea noastră imprevizibilă și în mișcare, oamenii trec ușor de la una la alta, se practică multitasking-ul. Mamele cu copii -mici, unele, cel puțin, de pildă, sînt și fabuloase femei de carieră, și dive în același timp. Alții semeni de-ai noștri se împart între întîlnirile de afaceri și hobby-urile lor de succes, precum gătitul, grădinăritul, mersul la sală etc. Între timp, sînt și părinți tot de succes, cetățeni remarcabili care militează pentru una sau alta și, de ce nu, studioși ai diverselor domenii noi și călători.

Am exagerat, voit, lista de mai sus. Îmi aduc însă aminte, cu un fior, și nu unul pozitiv, de vremea în care copilul meu era mic și eu încercam cu disperare să fiu și altceva în afară de mamă. Cu cît era mai mult de făcut acasă, cu atît mai tare mă încrîncenam să fac și alte lucruri care, pe vremea aceea, din perspectiva unei case cu pamperși, piureuri și otite, puteau părea complicate. Mă încrîncenam să plec pe teren prin locuri cît mai îndepărtate și cu drumuri cît mai desfundate, unde părea că lumea se putea schimba mai ușor – lumea de acolo avea o aparență mai fragilă, mai neașezată și, ca atare, era un mai bun prilej pentru viziuni romantico-militanto-semănătoriste. Mă înscriam la tot soiul de masterate și doctorate, nu neapărat pentru că voiam să le termin, ci pentru că-mi plăcea ca, pe-nserat, să asist la prelegeri docte de studii culturale sau antropologie, să aud cum s-a mai schimbat definiția identității sau ce înseamnă postcolonialism. Nu știu cum, deși nu aveam timp, în mod real, să-mi fac toate temele pe care ceilalți colegi cu adevărat studioși reușeau să și le ducă la bun sfîrșit, eram bucuroasă să aud ce mai mișcă pe lume, să simt cum mi se învîrt (chiar scîrțîind) rotițele, în loc să stau doar acasă, uitîndu-mă pe geamul în spatele căruia aproape niciodată nu se întîmpla nimic, așteptînd să mai treacă o zi.

Partea frumoasă era, de fapt, că printre aceste așteptări și conversații metafizice cu bonele (care au fost, de fapt, cele mai bune prietene ale mele) îmi retrăiam molcom viața odată cu cea a copilului meu. Momentele în care o retrăiam de-a dreptul, lăsîndu-mă în voia imaginației și fericirilor vîrstei lui, erau de-a dreptul înălțătoare. Dar ca să ajungi la ele trebuia să fii în stare să-ți elimini toate frustrările de om mare. Toată zgura lucrurilor începute și neterminate, pe care diversele treceri nereușite le lăsaseră în expectativă, în suspans, plutind undeva, imponderabile.

Căci rezultatele trecerilor mele ratate erau, la modul concret, dosare și dosărașe cu studii, cărți trase la xerox și proiecte începute și neterminate, evident, în care mă aruncasem cu capul înainte. Vinovățiile în ambele sensuri, dinspre maternitate spre ambițiile studioase și invers, nu erau decît niște pietre de moară care făceau din mine o ființă incertă și ambiguă, care nu știa, în sinea ei, cărui strat îi aparține. Tot soiul de binevoitori din jur îmi spuneau că sînt o mamă exagerată, că s-o las mai moale. Alții îmi recomandau studii tot mai alambicate și fabuloase cariere universitare. Dar habar nu aveau că eu abia îmi duceam trecerile și vinovățiile, fără să știu exact ce mai sînt.

În urma trecerilor ratate au rămas, cum spuneam, teancuri-teancuri de amintiri. Trecerilor din perioada maternității mele li s-au adăugat cele din copilăria mea, din familia mea, cele legate de părinți și bunici. Cînd îmi reiau, din cînd în cînd, în stăpînire diverse spații în care mă învîrt, și scormonesc fie prin caietele și desenele copilului meu, fie prin cărțile propriei mele copilării, prin hainele mamei mele sau prin hîrtiile tatălui meu, prin pozele și icoanele bunicilor, sînt obligată să performez multe treceri una după alta, ca-ntr-un montagne russe. Cărora nici nu mai am timp să le urmăresc efectele. Dar, cumva, printr-un sucit principiu revers, mai multe treceri laolaltă au un efect pozitiv, funcționează ca o terapie prin trecere extremă.

Mai multe