Talent, aplauze și pe urmă?
Mă uit pentru prima oară la emisiunea Românii au talent. Și, recunosc, este absolut imposibil să nu rămîi impresionat de biografiile adeseori ieșite din comun ale concurenților, de efortul lor curajos, de talentele puse în valoare de întregul spectacol. Adulți și copii, tineri sau bătrîni, anonimi sau binecunoscuți de comunitățile artistice ori sportive din care fac parte, toți adunați sub semnul speranței într-o (singură) șansă la celebritate. Te uiți și te minunezi: sînt mulți, sînt talentați, construiesc momente excepționale. Oameni care nu se văd în vacarmul vulgar și ignar ce ține captivă toată viața publică a românilor. Oameni care își văd de pasiunile lor, departe de lumea dezlănțuită, își mobilizează talentul, speranțele și resursele proprii, atîtea cîte sînt, doar pentru cinci minute de spectacol TV. Te întrebi de unde vin și ce se întîmplă cu ei după ce emisiunea se termină. Înțeleg că Românii au talent a ajuns la al nouălea sezon: unde sînt cîștigătorii edițiilor precedente? Au ajuns celebri, au emigrat ori s‑au reîntors la casele lor, în comunitățile lor, neștiute de nimeni?
Printre concurenți sînt mulți copii. Foarte înzestrați și curajoși: un grup de instrumentiști format din copii cu deficiențe de vedere, o tînără de cincisprezece ani care, pentru a-și împlini visul de a deveni balerină, a preferat să-i fie amputat piciorul afectat de cancer osos și înlocuit cu proteză, decît să-i fie imobilizat de bucăți de metal, un adolescent din Teleorman îndrăgostit de muzica populară pe care o cîntă cu foc și cu mult drag, o tînără de etnie romă care lasă cu gura căscată orice iubitor de operă, o copilă de nouă ani care dansează de parcă ar avea în spate nouă ani de exercițiu etc. Și tocmai pentru că pe scenă ajung asemenea copii, talentați și trecuți, trudnic, prin ore, luni, ani de exerciții și concursuri, mă întreb dacă nu e păcat să fie puși în aceeași „înghesuială“ cîștigătoare cu tot felul de români care nu au talent: un domn, repetent al mai multor ediții trecute, care face spectacol din lipsa totală a oricărei îndemînări artistice și din obrăznicie, o doamnă care știe să își rotească sînii enormi amețitor și amuțitor, un actor care face glume scabroase, un polițist a cărui voce poate fi ascultată doar după ce primești o doză zdravănă de anestezic, un personaj straniu, din SUA, care își poate înnoda mîinile, un altul din Scoția care poate „recupera“ din stomacul propriu bile sau monede înghițite anterior etc. Nu știu cu ce criterii se lucrează. Dar nici copiii – actori sau doar spectatori – nu știu după ce criterii ar putea fi selecționați pentru etapa următoare. Mi se va spune că televiziunea nu face educație, face doar „rating“. Chiar așa fiind, e greu de imaginat care este publicul-țintă al acestui soi de spectacol: căci cine este impresionat de o fată de 18 ani care cîntă fără cusur aria „O mio babbino caro“ nu poate fi impresionat de un decolteu vulgar, ofensiv și inutil, iar un amator care aplaudă cu ardoare un număr perfect de dans modern nu poate fi amuzat de glume de autobază abandonată.
Revenind, însă, la mulțimea de copii talentați, cuviincioși, modești, harnici, este imposbil să nu observi că marea majoritate ajung la performanță cu mijloace proprii: prin sacrificiile părinților, prin generozitatea unui profesor ori a unei cunoștințe. Statul nu îi ia în calcul. Dacă i-ar lua, am auzi de școli performante susținute de la buget, de burse acordate copiilor care vor să urmeze o carieră artistică sau sportivă, de selecții organizate în școli de Ministerul Culturii și de cel al Educației, de programe intensive finanțate de guvern etc. Nici unul dintre copiii sau tinerii aflați pe scena emisiunii Românii au talent nu a avut ceva de povestit despre vreun semn de recunoaștere din partea statului român. Deși sînt români. Și au și talent. Ce se întîmplă cu ei, la cinci minute după spectaculosul lor moment de celebritate?
Maria Iordănescu este psiholog.