Să ne amuzăm cu Othello
Am revăzut zilele trecute Vacanță la Roma: într-una dintre primele scene, prințesa și ziaristul citează, în dialogul lor, cîteva versuri și se contrazic cu privire la autorul lor. „Keats!“, spune ea; „Shelley!“, îi răspunde ferm el. Am zîmbit melancolică, cu gîndul la ziariștii și prințesele zilelor noastre și la cît de improbabil ar putea fi un astfel de schimb de replici în lumea de azi mai mult sau mai puțin princiară.
Revenind la film și la industria divertismentului, mi-aduc aminte foarte clar, ajutată și de reluările (lăudabile) de la televiziunea națională, de momentele umoristice din anii ’70-’80. Cupletele, scenetele de divertisment erau încărcate de apropouri sau replici din filmele clasice, citate din mari cărți ale literaturii universale, referințe la personaje celebre, reale sau inventate, din arta lumii. Lucrul cel mai straniu este că aceste momente umoristice erau concepute pentru publicul larg, cel din fața televizorului, cel de la Sala Palatului sau din grădinile de vară de pe litoral, nu pentru amfiteatrele de la Litere sau de la Academia Română. Și publicul larg se amuza. Părea firescul însuși ca din momentele muzicale cu Angela Similea și Florin Piersic să facă parte Othello și Desdemona, Don Quijote şi Dulcineea, Romeo și Julieta sau Lordul Nelson și Lady Hamilton. Sau să ții minte și să repeți la nesfîrșit replicile Pedagogului de școală nouă și ale elevilor săi, interpretate la ore de vîrf de același Florin Piersic. Ore întregi din spectacolele televizate îl aveau ca „scenarist“ pe Caragiale. Tot în emisiunile de divertisment era un moment, interpretat de nenumărate cupluri de actori, care se numea „Călătorii muzicale“, în fapt, un scurt prilej de a ridica un colț din cortina care ne separa de lumea străină și de a privi la muzica, obiceiurile sau rafinamentele occidentale: Anda Călugăreanu și Toma Caragiu, spre exemplu, „călătoreau“ prin muzeele de artă din Paris, prin umorul englezesc, yodler-ul austriac și apele Veneției: „Mi‑ai arătat o poză, cu vila ta, proprietate personală, și cînd te-am căutat mi‑a spus portarul că la Palatul Dogilor e zi de vizită numai joia și duminica, doge ai?! (…) În Renoir și în Degas, eu te văd pe dumneata, dragă Anda / (..) Picasso te-a luat model, Goya te-a pictat și el tot pe tine…“. Margareta Pîslaru, Vasilica Tastaman şi Stela Popescu aduceau în „pilule umoristice“ personaje precum Penelopa, Isolda, Anna Karenina, Otilia sau Madame Bovary.
Sigur, privit azi, felul acelor ani de a face umor pare candid, cu totul nespectaculos, o joacă de copii cu peruci, costume și decoruri fanate. Dar, repet, publicul larg se amuza. Omul simplu, cum i se spune azi: cu studii superioare sau fără, cu biblioteci în casă sau fără, cu o cultură generală solidă sau fără. Mi-aduc aminte cum zile, luni sau chiar ani în șir erau reproduse, la sărbătorile familiale, replici sau cîntece din programele vesele, date cu zgîrcenie doar de Revelion sau în programele duminicale. Și părea că Cervantes, Flaubert, Wagner, Verdi sau Shakespeare făceau parte din viața de zi cu zi a majorității. Erau la îndemîna oricui. Să nu se înţeleagă că în anii ’70-’80 toată populaţia României avea lecturile obligatorii la zi. Dar de dragul umorului, de dragul unui zîmbet, ar fi meritat să te pui la punct măcar cu cîţiva clasici.
Mă întreb deseori, privind la anii de după Revoluție, care a fost momentul în care ne-am îndepărtat de umorul bun, elegant, inteligent, cultivat. Cînd anume l-am înlocuit cu „distracția pe cinste“. Evident, nu mă aștept s-o ținem langa cu Balzac sau Flaubert în programele de „entertaining“. Dar umorul, fie el și popular, merită mai mult decît niște scenarii scrise în garajele RATB, care te fac să roșești, stînjenit, mai curînd decît să zîmbești.
Maria Iordănescu este psiholog.