Murim
Cam pe la cinci ani am aflat că murim. Am aflat pentru că a murit vecinul nostru Aurel Avram, naşul părinţilor mei, care chiar din ziua îngropării l-a bîntuit pe taică-meu. Taică-meu ne povestea cum fostul lui naş venea la gardul din faţa casei, avea mîinile prinse în pieptarul cu care a fost îngropat, şi de acolo îl striga pe nume, cu o voce clară şi tristă, pînă cînd ieșea afară. Cînd taică-meu apărea, îl privea mustrător, apoi dădea din cap a mîhnire şi spunea de fiecare dată: „Ah, finule, m-ai dus!“. Şi avea dreptate, fiindcă taică-meu fusese printre cei care duseseră la groapă, pe umeri, sicriul. Tatăl meu ne spunea despre vizitele fostului său naş în aceeaşi tonalitate şi situîndu-le pe acelaşi nivel cu ale altor vecini, nemorţi, ba încă foarte vii și enervanți. Şi totuşi, în mintea mea de atunci ceva s-a întîmplat pentru că am înţeles că moartea e un eveniment, am ştiut, de fapt am simţit, chiar că e evenimentul-limită. Ştiu că a fost aşa pentru că de la întîmplarea cu vecinul mort care tot venea la gard am început să sufăr pentru iminenta despărţire de cei dragi mie care vor muri.
Moartea a devenit singurul meu gînd, orice făceam îmi era prezent gîndul morții, iar noaptea mă frămîntam fără să pot adormi, mereu pe aceeaşi temă. Moartea îmi devenise mai prezentă ca viaţa, toate conversațiile pe care le aveam cu părinţii sau bunicii erau despre cum şi de ce murim. Aşa că am aflat că se moare de bătrîneţe, deci bunicul va fi primul, mi-am spus eu. Însă, privind spre bunicul, înalt şi vînjos, mi-era greu să cred că i se poate întîmpla lui primul. Apoi, mama mi-a spus că oamenii se pot îmbolnăvi şi mor şi dacă sînt mai tineri. Atunci mi-a fost clar cine va muri prima dată: bunica. Bunica a fost mereu bolnăvicioasă, ba chiar am auzit-o plîngîndu-se uneori că va muri şi că măcar aşa scapă de necazuri. Din clipa aceea am privit-o altfel pe bunica, ca pe cineva de care în următorul moment te desparţi definitiv. O copleşeam ziua cu atenţiile şi cuminţenia mea, iar noaptea stăteam să mă rog să nu moară, ci să se în-tîmple ceva care să facă să murim toţi deodată. Aşa mi se părea că e normal. Cîţiva ani m-am tot rugat să nu moară bunica, am avut multe coşmaruri, dar nu am renunţat. Iar ceea ce s-a întîmplat, ca urmare a rugilor mele, credeam eu, întrece orice închipuire.
Pur şi simplu, mi-au fost împlinite rugăciunile şi rugăminţile, căci nu mă adresam doar cerului. La scurt timp după ce am început să merg la școală, am aflat că s-a descoperit soluţia care să elimine suferinţa despărţirii definitive de cei dragi. Soluţia era bomba atomică, prin a cărei explozie urma să murim toţi odată. La şcoală trebuia să desenăm şi să scriem lozinci care combăteau bomba, eu nu am putut fi de acord, dar nici nu am putut spune nimănui motivele mele. Nu puteam pentru că mi se păreau evidente. Pentru mine, bomba atomică era răspunsul unor îndelungi şi răbdătoare rugi, era cea mai fericită descoperire pentru că nu concepeam o cruzime mai mare decît să-ţi fie luaţi cei dragi, rînd pe rînd, prin moartea definitivă. Pentru mine, bomba atomică aducea moartea simultană, deci era binefacerea totală. Deci bunica nu va muri prima şi, doar ea, nu va fi nevoită să mai apară seara la gard privindu-ne cu jind, ci vom muri împreună. Era doar o chestiune de timp pînă se va produce explozia.
Bunica s-a îmbolnăvit grav, iar eu între timp am crescut şi am înţeles cum e cu bombele, cu despărţirile şi cu revenirile. Dar tot îmi era dragă bunica, aşa că mergeam să-i citesc şi să stau cu ea seara. Am asistat neputincioasă aproape doi ani la chinurile ei, pur şi simplu nu putea să moară. Iar mie nu-mi ieşea din cap cît de mult mă rugasem în copilărie să nu moară bunica vreodată. Acum trebuia să-mi doresc invers, însă nu puteam.