La conferințe

În facultate am fost o studentă bună, aș putea spune. Cele cîteva profesoare cu care mă aveam bine s-au gîndit, în acest context, să mă ajute să mă dezvolt, să merg mai departe: așa că m-au înscris, cam fără să mă întrebe, la niște conferințe. Să prezint cîte o amărîtă de lucrare. Momentul acela a fost definitoriu pentru mine și de neuitat într-un mod deloc pozitiv. Reacția mea a fost una cît se poate de promptă: am fugit, ba chiar nu m-am mai dus în respectivele zile la facultate. Țin și acum minte, vag, subiectele la care ar fi trebuit să prezint: era unul de gramatică transformațională, morfologie mai precis, care se făcea la Engleză pe vremea aceea. Titlul lucrării înscrise în catalog suna alambicat și prețios.

Conferințele au trecut, m-am reconciliat cu respectivele profesoare făcîndu-mi treaba la seminar. Dar umilința mea interioară nu a trecut, nicidecum: a fost aproximativ la fel ca aceea din piesa de la franceză, dintr-a cincea, cînd a trebuit să refuz rolul principal, evident de prințesă, pentru că nu știam să cînt. Nu aveam voce. A fost momentul în care am realizat că există lucruri pe care nu pot să le fac. Sau nu pot să le fac bine: dacă primul era cîntatul, cel de-al doilea e, cu siguranță, vorbitul în public.

E adevărat, nimeni nu ne-a învățat chestia asta în mod special la școală, pe vremea de atunci erau puține prezentări orale, nu se preda retorica și nu erau cluburi de debate. Dar pentru cei cu adevărați înclinați către vorbitul în public și talentați la așa ceva nu cred că toate astea au contat: s-au descurcat și așa. Da, desigur, și eu pot vorbi și am vorbit în public cu diverse ocazii, însă doar atunci cînd sînt foarte sigură pe mine și pe ce am de spus. Cînd mi se părea că stăpînesc cu adevărat subiectul.

Or, în partea academică, nu mi s-a părut că stăpînesc niciodată vreun subiect de-a binelea. Nu mi s-a părut niciodată că știu lucurile atît de în profunzime, că am citit destul, plus că am o teorie nouă și interesantă despre ce am citit, încît să prezint lucrurile celor din jur. Spre deosebire de o mulțime de alți oameni care cred, aproape întotdeauna, că ceea ce au cercetat, chiar pentru scurtă durată, merită prezentat celor din jur. Îi admir pe aceștia. Datorită lor și altora asemenea lor, am avut ocazia, de nenumărate ori, să asist la conferințe. Pe diverse teme, din varii motive. Uneori din obligație, alteori chiar pentru că mă interesa subiectul. Din păcate, mai de fiecare dată, indiferent de valorea lucrărilor (unele dintre ele fiind chiar interesante), am avut, acolo, mereu sentimentul de out of place. Că nu aparțin, că nu e locul meu acolo. M‑am simțit, de multe ori, ca la ospățul ce a urmat cununiei civile a unei colege la care partenerul meu de atunci și cu mine am ajuns întîmplător, de fapt, fără să fim invitați explicit. Țin minte că am cumpărat un set de castroane și ulcioare din Piața Amzei și ele ne-au fost, cumva, alături de buchetul de flori reglementar, tichetul de intrare la o masă lungă într-un fel de cantină în care s-a desfășurat evenimentul. Și unde, ca-n filme, mulți ne‑au chestionat: „Sînteți din partea mirelui sau a miresei?“.

La mai toate conferințele la care m‑am dus, mereu m-am cam întrebat singură din partea cui sînt. Și n-am ajuns la nici o concluzie, fie că eram cu grupul de la masterat, fie cu cei de la doctorat. Oamenii se agitau, erau subiecte incitante, chiar mulți participanți interesanți. Unii veneau din străinătate, știau mai mult decît voi putea eu ști în zece vieți, erau specializați în subiecte fabuloase și duceau o viață de nomazi culturali, fiind  mai tot timpul pe drumuri la conferințe. De asemenea, puneau întrebări percutante. Știau ce să întrebe și cum să întrebe, fiind de-adevăratelea interesați. Desigur, mai erau și unii, asemănători celor pe care-i știu de la conferințele de presă, care vorbeau doar ca să se audă vorbind, să se bage în seamă și să le arate celorlalți la cîte se pricep ei. Dar aceștia fac parte din fauna conferințelor.

Ideea de a scrie despre asta mi-a venit de la o conferință recentă unde am fost doar pe post de însoțitor. Desigur, cei prezenți nu aveau cum să știe asta, cum nu aveau nici de unde să știe despre fobia mea de conferințe în general, așa că m-au tratat, dintru început, ca pe una de‑a lor. Aveam o față oarecum intelectuală (purtam ochelari și nu eram îmbrăcată țipător). Și, mai mult de atît, umblam cu un laptop (pentru că așteptam niște articole pe mail). Ca atare, oamenii au fost drăguți cu mine și mi-au oferit cafea, fursecuri, un scaun și informații, chiar la conferința greșită (erau două în paralel și eu am nimerit inițial, din greșeală, la cea de psihologie).

Mi-am adus aminte de o altă conferință fabuloasă, la Universitatea din Galați, unde, înzăpeziți fiind cu ocazia unui reportaj prin sate, unul din profesorii amabili ne‑a dus la o conferință pe teme ihtiologice. Care, din fericire și în mod neașteptat, s-a terminat cu peștele studiat (sau un cirac de-al lui) gătit pentru invitați.