Îndoielile jurnaliștilor, sursele și adevărul-adevărat

Acum vreo douăzeci de ani, eram în redacția unei reviste de femei. Redactorul-șef de atunci, o doamnă profesoară de desen, auzise de undeva că știrile trebuie verificate din două sau chiar trei surse. A convocat o ședință de redacție și a decretat: „De azi încolo, în redacția noastră, știrile trebuie verificate nu din trei, ci din cinci surse!“.

Pînă la a te întreba de unde naiba găsești nu trei, ci cinci surse și, în general, cîte știri publică sau publica o revistă lunară de femei (nici una, în sens propriu), pare că presa se află de multă vreme în posesia unui criteriu infailibil de adevăr și, deci, se ocupă numai cu adevărul. Azi, cînd tot Facebook-ul scormonește după fake news (atunci cînd nu le produce și distribuie, bineînțeles), chestia cu două surse continuă să revină în discuție, fiindcă e un principiu pe care l-ar putea înțelege și copiii de gimnaziu, dacă n‑ar fi în proporție de 47% varză la testele PISA despre citit. Ăia care îl înțeleg, îl înțeleg însă exact așa, la nivel de gimnaziu. Fiind-că, în jurnalismul serios, de multe ori e suficientă o sursă, iar alteori nu îți ajung nici măcar cele cinci pe care le visa profesoara de desen.

Să zicem că Banca Națională comunică cursul valutar al zilei. E o știre dintr-o singură sursă. La fel e și temperatura din București sau Cluj, care vine de la Institutul Meteo. Sau hotărîrea de guvern care majorează salariul minim pe economie, de la, evident, guvern, și el sursă unică. Și multe altele, pe care presa nu se obosește să le verifice, fiindcă știe, cu probabilitate minimă de a se înșela, că e vorba de fapte sau date reale.

În schimb, să zicem că PSD-ul e supărat – cum a și fost – fiindcă a pierdut rușinos turul al doilea pentru prezidențiale și vrea s-o debarce pe Viorica Dăncilă. Dumneavoastră ați aflat această știre fiindcă există în presa românească un număr – redus – de jurnaliști care chiar au surse în PSD. Dacă ați fi avut zece numere de mobil din PSD și ați fi sunat la ele, prezentîndu-vă ca jurnalist(ă), e foarte probabil ca pesediștii respectivi să vă fi răspuns la telefon, dar la fel de probabil, v‑ar fi spus că la partid e liniște și Dăncilă e bine-mersi. De altfel, asta a și dat presa în primul moment, pînă s-a acutizat toată treaba.

De ce vă spun toate aceste lucruri despre surse? Fiindcă trebuie să înțelegeți că jurnalistul, anume cel serios, trăiește într-o permanentă îndoială în materie de ceea ce are de publicat. Mă refer mai ales la lucrurile senzaționale, cu impact profund, greu de crezut atunci cînd le afli în primă instanță. Nu la știrile mici și previzibile, care, pe vremea presei scrise, aterizau pe coloană. Chestia e că un astfel de jurnalist dubitativ, critic, e mai puțin productiv decît unul care ia totul de bun și se apucă de scris imediat ce are un politician care spune că, în tabăra dușmanului, situația e coaptă sau profețește nu știu ce catastrofă economică dacă partidul cutare va ajunge la putere. Deschideți orice site și veți vedea că declarațiile politicienilor sînt pe toate gardurile. Multe dintre ele sînt la viitor, că doar politica se ocupă cu viitorul. Dar, mai ales, viitorul e și el neverificabil, așa că…

Să nu credeți că presa s-a tîmpit sau s-a vîndut brusc tuturor partidelor, de ajunge să facă lucrurile astea. Vorbeam recent cu un respectat jurnalist de cotidian și îmi spunea că trebuie să scrie nu mai puțin de cinci materiale pe zi (el le spunea știri, dar erau destul de dezvoltate) și să mai arunce spre public și o sumedenie de alte lucruri mici, de pe la agenții sau din comunicate de presă, din clasa copy-paste și editare minimă. Cam ăsta-i genul de productivitate pe care-l cere meseria de la tine. Cît poți verifica, cît ai timp să te-ndoiești? Treaba asta e dictată de banii disponibili.

Prin 2005, anul în care am fost angajat ultima dată într-o redacție, oamenii din secția mea aveau de făcut un material la două zile și, în ziua în care nu scriau materialul, trebuia să producă patru-cinci știri de coloană. Mi se părea prea mult, dar aia era. În 1992, cînd m-am angajat la Dreptatea, oamenii produceau, fără Internet și mobil, și cîte patru-cinci știri pe lună. Unii. Și erau muncite, fiindcă trebuia să mergi pe picioare în trei-patru locuri ca să obții ce-ți trebuie.

Destul de repede, în perioada cît am fost jurnalist cu carte de muncă, mi‑am dat seama de un lucru: știrile bune sînt acolo unde nu-nțelegi ceva din comunicatul de presă, declarația politicianului și‑așa mai departe. De pildă, pe 21 decembrie 2019, Ion Iliescu învie pe blog-ul propriu și bombăne pe tema manifestației anti-domnia-sa din Piața Universității un lucru de care pun pariu că presa nu s-a ocupat: „Cele petrecute astăzi (…) arată că nici după trei decenii reconcilierea nu este posibilă“. Cum adică, „reconciliere“? Între cine și cine? Pun pariu că prea puțină lume s-a dus pe pista asta. Cea mai verosimilă interpretare s-ar putea referi la polaritatea din 1990, dintre revoluționarii din stradă, ulterior grupați în spatele partidelor istorice și al Alianței Civice, și cei care au fost sau n-au fost în stradă, dar au intrat sub umbrela FSN-ului. E chiar foarte verosimilă, poți să-ți permiți această interpretare într-un comentariu, ca acela pe care‑l scriu acum. Dar în ritmul în care lucrează, presa a expediat această dilemă sau nuanță. A făcut copy-paste la mesajul lui Iliescu și gata.

Însă faptul că eu fac aici o presupunere, cum face toată lumea la televizor și pe Facebook, nu e suficient. Frumos, jurnalistic, ar fi să te duci la Iliescu și să-l întrebi ce-a vrut să spună cu reconcilierea. Să pui o serie de întrebări suplimentare, ca de pildă: „Ați chemat minerii și le-ați mulțumit după ce-au făcut în iunie 1990, cum adică «reconciliere»?“.

Știu, Ion Iliescu are 89 de ani și este foarte greu de prins, vorbește numai cînd are el chef. Șansa de a obține ceva e minimă. Dar știu și că în astfel de situații îndoielnice (în sens epistemologic) te trezești că ai o grămadă de noroc reportericesc. Și, oricum, de aici ies bombele de presă. Atunci cînd ies. Merită să încerci.

Exemplul de mai sus mă ajută să închei așa cum am început, cu sursele. Presa a preluat postarea lui Iliescu ca atare, în lipsă de resurse și timp. Dintr-o singură sursă, adică. Știu prin ce trec foștii colegi, nu-i condamn. Și oricum, nu-s profesoară de desen sau influencer de rețele, să vreau cinci surse. Dar, perseverînd, media ar fi putut ajunge la un alt material, tot dintr-o singură sursă – aceeași, adică Iliescu. Cel care ar fi răspuns, poate, întrebărilor. De-abia ăla ar fi fost jurnalism.

Iulian Comanescu vinde conținut brand-urilor prin BrandedCont.net.

Foto: wikimedia commons