Evadări în lumea mică
Pe vremea cînd eram mică, oamenii mari se luptau între ei prin lumea mare, în timp ce eu, cum era și firesc, adăstam mai mult prin lumea mică. (Abia mai tîrziu aveam să aflu că, de fapt, în perioada comunistă ei trăiau doar aparent în lumea mare, refugiindu-se, ades, în lumile mici create, de fiecare, după posibilități.)
Lumea mică o aflam în special la bunicii mei care, evident, erau, cel puțin aparent, în afara timpului. În sensul că, nemaiparticipînd activ la procesul de producție, ai fi zis că se plasau în afara realității. Dar nu era chiar așa: cum probabil se știe, bunicii erau, pe de o parte, principala „instituție“ însărcinată cu creșterea nepoților; iar pe de alta, pensionarii în sine, bunici ori ba, alcătuiau grupul stătătorilor la cozi – sau, mai pompos spus, al celor însărcinați cam full time cu hrănirea familiilor lor (ceea ce nu-i împiedica pe cei mai mulți dintre semenii lor să li se adreseze, cînd se intersectau cu ei în mijloacele de transport în comun, cu faimoasa, deja, apostrofare: „Te caută moartea pe-acasă, tataie/mamaie!“.)
Bunicii mei nu erau complet rupți de realitate, în sensul că bunicul meu se ținea, mereu, cît de informat se putea pe vremea în care fake news-urile erau politică oficială (da, n-am descoperit noi, acum, America) – asculta BBC-ul și Europa Liberă pe un foarte vechi radio, din cele ce pot fi văzute acum doar în cîteva palide încercări de muzee ale vremurilor de atunci. Din acela uriaș, ca un dulap, cu butoane rotunde și pîrîituri cînd ți-era lumea mai dragă: pîrîiturile erau, de altfel, semnul că prindeai ce trebuia, informațiile oculte de peste mări și țări. Dar ceea ce se întîmpla în curtea și în casa lor nu era mainstream, nu se dădeau acolo principalele bătălii de carieră, nu se simțea acolo, decît într-o oarecare măsură, pulsul vremurilor și adierea lor otrăvită.
Era, într-un fel, o oază și-ntr-un alt fel – un azil. În care, adolescentă fiind, mă refugiam și ca să-mi ling rănile din lumea reală. Nu mă duceam acolo doar de asta: voiam și să-i văd, să mănînc la ei și cu ei, să le duc cîte ceva. Intram într-o lume alternativă celei în care trăiam zi de zi, în care, de altfel, nu mi-era rău: aveam prietene, dădeam și luam examene, într-un carusel ușor absurd al competitivității fără margini, mă îndrăgosteam… Acolo, ca nepoată și reprezentantă a lumii în devenire și în mișcare, aveam, desigur, o situație privilegiată: bunicii mă iubeau necondiționat, așa cum numai bunicii știu să-și iubească nepoții, iar poveștile mele dintr-o lume mai nouă și mai puțin înțepenită produceau senzație. Dacă-n lumea mare nu-mi reușeau mereu giumbușlucurile, mă mai prăbușeam cu trosnet de pe piedestalul meu autodeclarat, în lumea mică măcar îmi erau trecute cu vederea.
Ceea ce nu-nsemna că eram încurajată să fac lucruri reprobabile, ci din contra. Dar aveam cumva, ca-n povești, misunea de a-i reprezenta și pe ei, eroii, de-acum, ai lumii mici, în lumea mare în care mă-nvîrteam. Îi duceam mai departe – pe ei și valorile lor – acolo unde nu mai aveau acces. Și făceam legătura dintre cele două lumi, povestind uneia despre cealaltă. În lumea lor mică veneau oameni de vîrsta a treia, evident, unii mai în formă, alții mai decrepiți. Unii cu mințile încă vioaie, alții deloc. Mai poposeau pe acolo diverse rude sau prietene de familie pe care azi cred că le-am numi mentally challenged. Unele dintre ele veneau și cînd erau în criză, vorbeau aiurea, chiar obscen. Dar bunica mea, cît a fost în formă, le-a tratat cu tot firescul din lume: stătea de vorbă cu ele, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, le așeza la masă ca pe oricine. De la ea am luat cu siguranță primele lecții de political correctness avant la lettre. Și tot de acolo am învățat că vîrsta nu contează, nu după asta se judecă oamenii, și că bătrînețea nu e un handicap, ci o etapă pe care vom ajunge s-o parcurgem cu toții.
Toate bune pînă aici: doar că, în anumite momente, cînd lumea mare mă dezamăgește excesiv, am descoperit că am prea mult tendința de a evada în lumea mică. E ca-n povești sau ca-n filmele SF: poți trece oricînd în celălalt plan, dacă ai chef, dacă devine periculos cel în care te afli. Pac, te teleportezi în celălalt. Fie că e vorba de Tărîmul celălalt, de Neverland, de Țara Minunilor ori Fantasia, ori lumea mică. Lumea mică a bunicilor mei, desigur, nu mai e. Dar există una a străzilor pustii, a caselor vechi, a parcurilor cu copaci în floare, a mamelor ori bonelor cu bebeluși, a bătrînilor și a cățeilor, pisicilor, păsărilor, apusurilor și norilor. O lume care se desfășoară încet, aproape static, în paralel cu cea a oamenilor grăbiți, pe bună dreptate, în a-și cîștiga tainul pentru ziua de mîine. O lume aproape mereu aceeași, repetitivă, dar confortabilă, cel puțin uneori. Cu condiția să nu rămîi înțepenit în ea și să te mai poți întoarce, cînd vrei și cînd poți, în lumea mare.