Despre școală și personaje din copilărie

Îmi amintesc că voiam așa mult să merg la școală că toată vara înainte de clasa întîi am stat numai în uniformă, de-a trebuit bunica-mea să-mi ia alta, că aia veche se jerpelise. Cum zic, am intrat în clasa întîi cu mare entuziasm. Erau copii de toate felurile, unii foarte cuminți și buni la carte, alții nu tocmai. Am avut un coleg care n-a dat o lună pe la școală, dar a trimis vorbă că are hepatită. Pînă la urmă a reieșit că pleca de acasă bine-mersi la prima oră a dimineții, dar nu ajungea pînă la școală, se oprea pe drum și umbla bezmetic pînă cînd se termina școala și atunci se întorcea și el acasă. Treabă grea, școala asta. A luat o bătaie de la mă-sa de n-a mai știut de el, așa am auzit. Învățătoarea l-a certat de față cu toată lumea, că de bătut nu ne bătea.

Mai aveam o colegă tare deșteaptă și care avea tot timpul răspuns la toate. Ridica tot timpul mîna, iar învățătoarea o lăsa să răspundă. Eu o admiram în secret, dar un coleg zicea că era „țigancă” și „repetentă”. Probabil auzise de la părinți sau cine știe. Pentru mine chestiile astea nu însemnau nimic, nu înțelegeam prea bine, mai ales că în pauză ne alergam unii pe alții fără nici o discriminare. Fata de care zic a rămas gravidă într-a treia și n-am mai auzit de ea.

Învățătoarea, doamna Motoi, era fenomenală. Ne ținea în clasă peste program ca să ne spună de mulțimi incluse și intersectate, mai mare dragul. Ne dădeau afară din clasă „ăia mari” dintr-a cincea care începeau la unu. Noi, ăștia mici, trebuia să terminăm la douășpe, dar doamna învățătoare nu ne lăsa niciodată să plecăm la timp. Țin și acum minte cum ni se umflau obrajii cînd încercam să spuneam cuvintele „mulțime vidă”. Ca să înțelegem noțiunea de „elemente ale mulțimii”, doamna învățătoare ne dăduse să facem niște „riglete”, care erau niște chestii greu de făcut, m-a ajutat toată familia. Le făceam din cartoane colorate pe care le tăiam pe lungime în fîșii de diferite dimensiuni după care le marcam în unități egale. Mi-era ghiozdanul plin de riglete.

Trebuia să desenăm mulțimi intersectate și incluse, dar nici asta nu era ușor, bunică-mea scotea toate cănile și paharele din vitrină ca să facem cercuri care reprezentau mulțimile. Cercurile erau de diverse dimensiuni, după cum erau recipientele din vitrină. Dacă un cerc era complet în interiorul altui cerc, atunci mulțimea era inclusă, iar dacă se suprapuneau, atunci erau intersectate. Măsuram intersecția cu creioane colorate, știu că mi-era tare greu, nu-mi ieșea niciodată partea hașurată așa cum aș fi vrut, depășeam constant contururile.

La scris îmi era un pic mai ușor, îmi exersasem mîna cu ceva timp înainte de a începe școala, cam pe la cinci ani, într-o vară fără sfîrșit, cînd m-am împrietenit cu Narcisa.

Narcisa era un pic mai mare decît mine, să zic cu vreun an sau doi, nu știu. Oricum, la vîrsta aia diferența se măsoară nu în ani, ci în ani-lumină. Știa să scrie! Așa îmi spunea și, bineînțeles, o credeam. Cum să nu crezi așa o minune? Ceva din strălucirea ei de om de șase ani care știa deja să scrie se răsfrîngea și asupra mea.

Încă nu eram nici una dintre noi la școală, dar ne jucam de-a școala și era grozav. Eu aduceam hîrtie și pix din casă, iar ea scria de zor pentru mine, rînduri-rînduri albastre și pe față, și pe dos, de arăta coala de hîrtie ca un pulover tricotat.

Ai mei nu mă lăsau să ies din curte și nici pe ea nu o lăsau să intre înăuntru, așa că ne jucam prin gard. Eu de-o parte, la adăpost, printre pomi și flori, ea de cealaltă, pe stradă. Mai trecea cîte o mașină din cînd în cînd. O mai repezea un trecător. Cred că arătam ca două surori, mai ales că eram amîndouă mici și negricioase.

Ne jucam cu orele prin despărțitura gardului. Era un gard bun pentru joaca de-a școala. Partea de jos era de cărămidă. Deasupra, prinsă cu niște bare de fier, era o plasă de metal ca o pînză de păianjen. Între postamentul de cărămidă și plasa de metal, în despărțitura aia de 20 de centimetri înălțime, era școala noastră.

Cîteodată își aducea cu ea un porumb fiert, galben și umflat. Cu o mînă scria, cu cealaltă mînca. Muream de poftă. Narcisa mi-a zis într-o zi că, dacă vreau, îmi aduce și mie un porumb. Cînd a auzit, bunică-mea s-a făcut foc. „Aștia sînt țigani, fierb porumbul în cazanul cu rufe. Ce, vrei să te îmbolnăvești?”

Am fost la ea acasă într-o zi, nu mai știu de ce, parcă să împărțim pomana. N-am stat mult, vreo zece minute. M-am uitat în jur, dar n-am văzut nici un cazan cu rufe. De fapt, n-am văzut nimic, ceea ce mi s-a părut ciudat, fiindcă la noi casa era înțesată de mobile, ornamente, mileuri, păpuși și așa mai departe. Ei n-aveau nimic, nici o mobilă, nici un scaun, nimic-nimic. Erau doar oameni care stăteau pe jos, în cerc, și se uitau unii la alții. Numai bătrîna casei stătea pe un scăunel pitic.

„Vrei să te învăț și pe tine să scrii?”, mi-a zis Narcisa într-o zi. I-am zis da, bineînțeles. „Uite, faci așa”, mi-a zis. Mi-a pus pixul în mînă și a început să-l plimbe pe hîrtie. Ieșeau niște cîrcîieci grozavi în urma lui, unii mai rotunzi, alții ascuțiți ca niște țepușe. Am început și eu să tricotez ca ea, pe hîrtia albă, cu pixul. Era tare bine. Undeva, în mintea mea, știam că nu scriam, doar ne prefăceam, dar era tot una. She was my pen pall! Scriam ce scriam, după care făceam schimb. „Uite, ți-am scris o scrisoare!” „Și eu ție!” „Ce mi-ai scris?” „E secret!”

Mi-aduc aminte și acum cu drag de Narcisa și de cîrcîiecii pe care îi scria. Toate casele de pe stradă au fost demolate și prietenia noastră s-a destrămat, dar eu am continuat să scriu.

Notă: Unele nume au fost schimbate.

Ana Perescu-Nelson este jurnalistă și locuiește în Marea Britanie.