Carl Sagan, Teleenciclopedia şi National Geographic

Ce drum are jurnalismul de ştiinţă în perioada comunistă? Nu pot considera campaniile de îndoctrinare care arătau rolul ştiinţei sovietice la progresul omenirii drept exemple de jurnalism de ştiinţă. Mi se par mult mai degrabă drept materiale de propagandă şi, de aceea, locul lor nu este aici. Voi sări astfel peste aproape două decenii, spre anii 1960. Şi asta pentru că atunci, la începutul anilor 1960, mai mulţi factori au dus la creşterea numărului de emisiuni dedicate ştiinţei populare – şi a calităţii acestora. Iar materialele de popularizare a ştiinţei au ajuns să fie printre cele mai iubite produse jurnalistice ale acelei perioade.

Care sînt cauzele marii popularităţi a ştiinţei populare? Se datorează oare doar faptului că presa de ştiinţă era una dintre rarele alternative la propaganda comunistă a vremii? Evident, nu. Cauzele sînt multiple. În ceea ce priveşte modul de comunicare, apare şi se extinde rapid un canal nou: televiziunea. Aceasta a crescut rapid audienţa către toate categoriile de populaţie. Apoi, perioada de relativ liberalism din anii 1960-1970, cu deschiderea sa – bine controlată – spre Occident a permis pătrunderea pe calea undelor a celor mai noi descoperiri ştiinţifice şi realizări tehnologice. Publicul român a putut astfel urmări spectaculoasele seriale de ştiinţă populară ale anilor 1960-1970, precum Lumea Apelor al lui Jaques Yves Cousteau, Conexiunile lui James Burke, precum şi Cosmos: Călătorie în Univers al lui Carl Sagan.


O altă cauză importantă a popularităţii documentarelor de ştiinţă din acei ani o reprezintă mutarea în spaţiu a Războiului Rece. Întreaga lume, indiferent de culoarea politică, urmărea cu sufletul la gură cursa spre spaţiu. Chiar dacă în modul de prezentare a existat şi o oarecare tentă politică, populaţia a putut urmări – de cele mai multe ori în direct la televiziune – principalele evenimente ale cursei spaţiale: lansarea primului satelit, apoi a primului om în spaţiu, drumul spre Lună, dar şi spre planetele din sistemul nostru solar, colaborarea în spaţiu, primul laborator spaţial, plecarea navetelor spaţiale, precum şi misiunile Voyager, soliile umanităţii spre alte părţi ale Galaxiei noastre.

Tot în anii 1960-1970 sînt bine conturate şi modele alternative – jurnalişti de ştiinţă care vorbesc despre altceva faţă de obişnuitele discursuri lemnoase ale vremii. Iar un rol hotărîtor în crearea unor modele alternative îl au, evident, mijloacele de comunicare în masă, televiziunea, radioul şi materialele tipărite de popularizare a ştiinţei. Andrei Bacalu este probabil cel mai faimos caz, prezentatorul de ştiinţă devenit un model public al vremii. Tot atunci apare un alt nume în domeniul ştiinţei la nivel de masă – Alexandru Mironov.

Dar această popularitate nu poate fi atribuită doar oamenilor. În anii 1960 apare – şi continuă cu mult succes pînă în zilele noastre – poate cea mai populară şi longevivă emisiune a televiziunii publice, Teleenciclopedia, realizată de Cornelia Rădulescu şi Ioan Ionel. Nu sînt de uitat nici emisiunile de popularizare a ştiinţei realizate neîntrerupt timp de decenii de către radioul public.

Intrarea României în sindromul autist al anilor 1980 taie documentarele străine, dar în bezna penuriei de informaţii străluceşte în continuare Teleenciclopedia, alături de mult iubita revistă Ştiinţă şi Tehnică (care, în ultimul deceniu, făcea cunoscut, cu mari greutăţi, popularul serial Epopeea spaţială 2084 al lui Ars Amatoria). Chiar dacă nu din domeniul ştiinţei de popularizare, în anii 1980 merită consemnat un eveniment editorial de importanţă majoră pentru iubitorii science-fiction. Este vorba de apariţia, în anul 1982, a Almanahului Anticipaţia. Finalul anilor 1980 este cenuşiu. Paginile de propagandă ceauşistă, iniţial existente doar la începutul publicaţiilor, ocupă acum un spaţiu semnificativ al materialelor de popularizare a ştiinţei. Din fericire, în România există deja un public fidel, care ştie cum să caute, cu multă răbdare, materialele preferate.
Sfîrşitul anului 1989 aduce odată cu libertatea presei şi o creştere accentuată a materialelor de popularizare a ştiinţei. Televiziunea şi radioul public îşi dezvoltă emisiunile de popularizare. Mai ales televiziunea beneficiază de reîntoarcerea documentarelor de ştiinţă populară realizate de către case de producţie faimoase. Treptat, materialele de popularizare a ştiinţei intră, ce e drept destul de firav, în programele televiziunilor, radiourilor private, precum şi în foarte bogata deja presă scrisă. La fel ca în toate domeniile de activitate, şi calitatea materialelor de popularizare a ştiinţei variază, de la o televiziune la alta, de la un radio la altul, la fel de la o publicaţie la alta, în funcţie de calitatea profesională a jurnaliştilor şi editorilor lor.

Dezvoltarea extrem de rapidă a televiziunii prin cablu ajută şi la dezvoltarea, mai ales în ultimul deceniu, a canalelor specializate. Reţelele Discovery, National Geographic, Viasat şi canalul Animal Planet ajung printre posturile favorite ale multor români. În presa scrisă apar ediţiile în limba română ale unor prestigioase publicaţii străine de popularizare a ştiinţei. Iar ultimii ani duc jurnalismul ştiinţific şi în lumea Internetului. Începe era multimedia.

Adrian Stănică este jurnalist de ştiinţă şi cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină – GeoEcoMar.