„Ziariştii se tem să fie taxaţi ca extremişti dacă rostesc adevărul“ - interviu cu jurnalistul Petre IANCU
Acum doi ani ne-aţi acordat un interviu în care am vorbit pe larg despre libertatea presei în România. Am vorbit atunci despre reincriminarea calomniei şi insultei, despre linşajele mediatice și campaniile dirijate. Sîntem în 2016. Întrebările ar putea fi aceleaşi. Cum comentaţi această stagnare sau, mai degrabă, revenire în cerc asupra aceloraşi probleme?
Aş vrea să fie vorba doar de o stagnare. Mi se pare un regres. Presa, o putere-cheie, oglindeşte societatea. E deschisă? Democratică? Sau, dimpotrivă, mînată de conflicte intense pentru putere, între tabere care numai democratic-liberale nu sînt? Societatea românească e afectată, încă, de veacuri grele de izolare într-un colţ de lume asediat de varii imperii, de propria mitologie, de secolul totalitarismelor, care s-a lăsat, nu doar economic, ci, mai cu seamă, la nivelul mentalităţilor, cu sechele dintre cele mai grave. O grevează şi restanţe dintre cele mai regretabile. De pildă, lipsa lustraţiei, a aplicării punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, reforma accelerată, terapia de şoc etc. Evitarea celor din urmă a costat scump. Deschiderea societăţii nu se face, în aceste condiţii, prea lesne. Sînt la mijloc nu doar obstacole de mentalitate, morale şi culturale foarte anevoios de lichidat, ci, înainte de orice, piedici politice, bine camuflate de forţele care s-au instalat la cîrmă şi încearcă să fenteze partea dinamică, modernizatoare a societăţii, să pună pe butuci reformele cerute de ea. De pildă, cele din justiţie, care le-au acordat oarecare independenţă magistraţilor şi ameninţă grav imperiul economico-politico-mediatic edificat de oligarhie. Acest sistem nu se prăbuşeşte doar pentru că unii din capii oligarhiei, de felul lui Adrian Năstase ori Dan Voiculescu, ajung la un moment dat să înfunde puşcăria, uneori pentru un interval redus puternic prin manevre de genul „scrisului“ de cărţi cu „negri“. În acest context, linşajelor mediatice li se atribuie o partitură bine determinată. Rolul lor e, în parte, discreditarea celor care militează eficient pentru asumarea în fapt a drepturilor acordate nominal, prin aderarea la UE şi NATO. Extrem de rentabilă pentru oligarhie e, fireşte, tîrîrea în noroi a celor care se angajează credibil pentru democratizarea, liberalizarea, occidentalizarea, pe scurt, pentru reformarea ţării astfel încît să devină un stat de drept funcţional, ieşind din starea sa actuală, pe care aş caracteriza-o drept tipică pentru o democraţie defectă. Discreditarea personalităţilor democratice şi demobilizarea potenţialului lor public merge, tehnic, mînă în mînă cu intimidarea lor şi a susţinătorilor lor, astfel încît să se transmită simultan şi masei, mereu sensibilă tocmai la aspectul forţei, semnalul lipsei de putere a celor linşaţi, sugerîndu-i-se utilitatea aderării la cauza autorilor linşajelor. În fine, aceluiaşi scop îi servesc violenţa de limbaj, tupeul, obrăznicia, lovitura sub centură, impostura cît mai şocantă. Fiindcă toate sînt extrem de atrăgătoare din unghiul omului masificat, al individului de regulă neinstruit, needucat, slab, anemiat de boli sau vîrstă, cu o identitate precară şi un intelect submediocru, dezechilibrat de ceea ce i se par o modernitate şi o globalizare ameninţătoare, de care e nevoie pentru construcţia unui stat totalitar. Astfel de inşi sînt dispuşi, spre a li se lua de pe umeri povara propriului destin, să creadă orice, să cotizeze la conspiraţionisme şi propagandă, de pildă antisemită şi, totodată, să-şi delege răspunderea şi eul, ascultînd de orice tiran în măsură să le promită, minţindu-i frumos, că-i scutesc de sarcina de a fi persoane responsabile, de a răspunde la pariurile vieţii şi cetăţii în calitate de cetăţeni. Masificarea oamenilor e calea cea mai simplă spre statul poliţienesc totalitar. Televiziunile şi pseudojurnaliştii care o urmăresc prin propagandă prelungesc, conştient sau inconştient, eforturile structurile totalitare, de la legionari şi fascişti antonescieni la comunişti şi securişti, de blocare a progresului României spre o democraţie veritabilă.
La începutul lui 2016, an electoral în România, au fost înregistrate mai multe controverse legate de libertatea presei şi libertatea de expresie. Legea lui Dragnea, filajele pe care le-a acuzat jurnalistul Cătălin Tolontan în timp ce ancheta cazul clubului Colectiv, scandalul public provocat de către Trustul Intact, scrisoarea publică adresată de o jurnalistă a Antenelor copilului de 10 ani al unui jurnalist care a ironizat mitingul pentru apărarea Antenelor… Sîntem abia la început?
Numitorul comun al tuturor acestor episoade e obiectivul lor liberticid, fie că au simultan un scop electoral sau de punere sub control a justiţiei şi a ziariştilor care îi susţin independenţa. Ele nu mi se par nişte accidente, de vreme ce încercările cu pricina, de restrîngere a libertăţii presei şi de intimidare a celor care o apără, sînt aparent deliberate. Ce-i de făcut împotriva acestor manevre? Instituirea unor consilii de control al presei cu dinţi. N-ar fi, desigur, din cele jenante, care, precum CNA, se dedau ele însele unor manevre nedemne, de protejare a răufăcătorilor, de vreme ce comasează imprescriptibile crime jurnalistice spre a percepe la pachet, în mod penibil, pentru odioase fapte ca interviul trunchiat cu şefa DNA Kövesi şi atacul manipulant la copilul unui ziarist independent, ambele comise de jurnalişti ai Antenei 3, portavocea clanului Voiculescu, amenzi jalnice pentru o televiziune, de 30.000 de lei. O sumă pe care împricinaţii şi-o scot în cîteva clipe de spot publicitar.
Puteţi să ne faceţi o comparaţie cu derapajele existente în presa din Germania? Cum sînt „amendate“ derapajele în Germania? Ce reacţie are publicul?
Există varii tipuri de derapaje şi în Germania. Problematice, din unghiul meu, pentru democraţie, sînt mai ales cele care trunchiază ori falsifică şi edulcorează adevărul, de pe poziţii „politic corecte“, de toleranţă faţă de intoleranţă. Nu mai puţin rele sînt şi cele ce ţin de discriminarea unor grupuri, nu neapărat doar minoritare. Nu poate face bine credibilităţii democraţiei, puterilor statului de drept şi echilibrului dintre aceste puteri, între care şi a patra, deci presa, dacă se minte, fie şi în scopuri declarat nobile sau, aparent, umanitare. Ori dacă se promovează prejudecăţi extremiste, dacă se culpabilizează predilect diverşi ţapi ispăşitori, de la evrei, străini, arabi şi musulmani, în presa xenofobă ori rasistă, la israelieni şi americani, în mass-media apropiată de stînga radicală. Există însă în Germania un Consiliu al Presei, care depistează şi amendează derapajele, încercînd în mod special să descopere neadevărurile şi manipulările. Acest Consiliu, bucurîndu-se de multă autoritate, pînă de curînd, s-a întrunit ca reacţie la carenţele strigătoare la cer ale presei germane, care, din raţiuni de corectitudine politică, a imitat Poliţia din Köln, trecînd sub tăcere, zile în şir, excesele şi abuzurile sexuale comise, de Revelion, de refugiaţi şi migranţi, originea şi fundalul lor cultural, arab, maghrebin şi musulman. Consiliul a discutat dacă e cazul să-şi relaxeze recomandările cerînd jurnaliştilor să evite orice menţiuni discriminatorii privind originea etnică sau religioasă a unor delincvenţi. Pînă la urmă a optat să nu le relaxeze. Ceea ce e problematic, fiindcă, uneori, ziariştii se tem să fie taxaţi ca extremişti dacă rostesc adevărul, în contextul în care menţiunea respectivă este necesară pentru înţelegerea substanţei unor fărădelegi.
În România, sondajele asupra presei mainstream indică o scădere a încrederii publicului în libertatea presei. Acest lucru nu pare să mai surprindă pe nimeni. Însă cînd acelaşi lucru se întîmplă în Germania (Der Spiegel publicînd, de curînd, o analiză a unui sondaj conform căruia 40% din respondenţi declară că presa nu mai e demnă de încredere), lucrurile par să devină destul de grave. Ce provoacă această scădere a încrederii?
Neîncrederea în presă, ca instituţie-cheie a democraţiei, alimentează mefienţa faţă de democraţii, a căror criză e, înainte de orice, una a credibilităţii. Iată de ce, din unghiul tuturor tiraniilor, trebuie discreditate site-urile, ziarele, televiziunile şi revistele atente să nu deraieze în extremism. Nu e deloc de mirare că mefienţa e întreţinută savant de conspiraţionismele promovate de mass-media cu agendă antidemocratică şi antioccidentală. De pildă, de publicaţiile apropiate de putinism şi de ideologii euroasiatici de la Moscova. De pildă, de cele ale securiştilor şi legionarilor. Or, medii similare, cu tot cu postacii lor plătiţi de Kremlin sau de oligarhii din afara Rusiei, sînt extrem de active şi în Occident. Ele alimentează o neîncredere pe cale de generalizare în presa germană. Avem de‑a face aici cu forme de luptă indirectă împotriva societăţilor deschise şi statelor de drept, care trebuie asfixiate prin minciuni, propagandă şi ură. Presa mainstream încearcă, de regulă, să le dilueze veninul. Ţinta bătăliei împotriva celei din urmă e deci, pînă la urmă, divizarea şi slăbirea societăţilor deschise şi alianţelor occidentale, astfel încît, înveninată propagandistic, Europa să se disocieze de americani şi să ceară ajutorul Rusiei lui Putin în lupta contra terorismului, a decreştinării, a Germaniei lui Merkel, a corectitudinii politice. Cea din urmă conferă, din păcate, credibilitate unora din aceste atacuri imunde.
Ce părere aveţi despre social media? Este o supapă sau o pervertire a transmiterii informaţiilor?
Cred că ar fi în egală măsură greşit s‑o demonizăm ori s-o idealizăm. Şi ea ne oglindeşte felul de a fi. Sîntem mai educaţi? Sau dimpotrivă? Sîntem capabili să ne depăşim impulsul de a da vina oricăror rele exclusiv pe alţii, proiectînd spre exterior neajunsurile noastre lăuntrice? Reţelele de socializare mi se par, pe de o parte, o mană cerească, întrucît răspîndesc rapid informaţii vitale apărării sau cuceririi libertăţii. Pe de alta, pot fi un vehicul al urii şi al vărsărilor de sînge. Fiindcă răul, după cum ne lămuresc Scrierile Sfinte, dacă mi-e permis să le parafrazez, decurge adesea din (ori se învecinează cu) înşelăciunile buzelor noastre, cu minciuna şi cu ura belicoasă, fanatică şi liberticidă. În timp ce finalitatea binelui e pacea.
a consemnat Stela GIURGEANU
Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.