Zgomote de altădată

Pe vremuri, în case se auzeau tot soiul de zgomote. Chiar dacă erai singur, casa era cumva vie, într-un freamăt și-un foșnet care te făceau să nu-ți fie urît.

În primul rînd, peste tot, prin casă, simțeai timpul. Cam în fiecare cameră se afla cîte un ceas, care ticăia mai discret ori mai apăsat. Dar, oricum, producea un zgomot. Și un fel de zvîcnet: ceasurile erau aproape vii, cel mai aproape de animate dintre inanimate. Pulsația timpului era, pînă la urmă, tot una a vieții care curge.

Uneori, ceasurile puteau fi supărătoare sau excesive. Dar îți dădeau un sentiment de siguranță. Ca un fel de asigurare că viața continuă, că nu a fost înghițită de neant. Pe mine ticăitul lor mă liniștea. Adormeam tun pe fundalul lui. Nici chiar cucul bunicilor, care ieșea din găoace la fix și la jumătate, nu reușea să mă trezească.

Un alt zgomot era, pe vremuri, tot în casa bunicilor, cel al focului. Al lemnelor trosnind și pîrîind în timp ce se făceau mici în dogoarea roșiatică a flăcărilor, pentru ca, în scurt timp, să se prefacă în jăratic. Cînd auzeam pîrîitul, asta-mi imaginam, dacă eram deja în pat. Trosnetul lor venea la pachet cu un oarecare fior, cu senzația că acolo, în măruntaiele sobei, se petrecea ceva palpitant și misterios, la care nu aveam acces.

Tot cu fiori percepeam și șuieratul vîntului. Mai ales pe fundalul unei liniști care, de multe ori, parcă putea fi și ea auzită. În casa de pe o străduță izolată simțeai uneori apăsarea liniștii ca pe un vuiet surd, chiar înspăimîntător. Combinat cu șuierul vîntului printre geamurile care, pe atunci, nu erau termopane. Și cu scîrțîitul ori trosnitul mobilelor care, în general, erau din lemn și erau vechi. Precum și al podelelor așijderea. Te simțeai, atunci, precum în Casa bîntuită din Disneyland: doar că nu îi făceai turul pe niște scaune care se-nvîrteau și nici cu o voce din off care să ți explice despre ce e vorba.

Dimineața aducea alte zgomote. Pe lîngă vrăbii și guguștiuci, era inevitabil hîrîitul radioului. În special la bunicii mei, pentru că ei încercau, zi de zi, să prindă Europa Liberă. Și asta nu era o sarcină ușoară, existau bruiaje, trebuia să ai o răbdare îngerească și o mînă fină ca să tot învîrți de butonul ăla rotund și să prinzi măcar o voce blurată, distorsionată, dar familiară.

Apoi fîșîitul măturii, pe afară: măturatul curții intra în rutina bunicului meu, stăpîn al exteriorului apropiat. Urmat de vîjîitul apei care se repezea afară din furtun și apoi de răpăiala acesteia pe asfalt. Bocănitul înfundat al ciocanului acolo unde-l ghida mîna bunicului meu, cînd avea vreun cui de bătut.

La care, după o anumită oră, se adăugau zgomotele străzii, îndeobște liniștită. Nu mașinile erau, pe atunci, cele care dominau peisajul: puține și cuminți, rar se clinteau de la locurile lor. Nici măcar cîinii nu erau atît de numeroși, doar vreo trei-patru pe stradă, dintre care unul mai vioi. Copiii se jucau mai curînd în curți.

Cel mai des trecea pe stradă și se făcea auzit, strigînd de la poartă, factorul poștal. Nu prea erau sonerii și în nici un caz telefoane mobile, așa că vocea lui potrivită străpungea din cînd în cînd liniștea. Sunetul ei devenea prilej de bucurie: pe atunci erau mult mai puține facturi, multe scrisori, ziarul zilnic și, mai ales, pensia. Ziua în care sosea pensia era una specială pentru bunicii mei, de minuțioase pregătiri: nimeni nu pleca de acasă, de dimineață pînă pe la vreo șase. Se stătea în tot acest interval cu o ureche ciulită spre poartă. Factorul, cînd în sfîrșit venea, intra, își scotea chipiul, își ocupa locul deja tradițional la măsuța din prima cameră, sorbea din paharul, incasabil, cu apă, de la robinet, adus de bunica mea. Apoi număra bancnotele tacticos, cred că avea și un fel de burete rotund în care-și mai umezea degetele. Evident, nici vorbă de card. Bunicul meu semna, îi lăsa tainul factorului, mereu același, și acesta se retrăgea. În tot timpul ăsta se făcea și conversația de rigoare, goală de conținut, dar necesară. Eu, copil fiind, mă uitam mereu cu admirație la poștaș: mi se părea o meserie fascinantă.

El reușea să aducă exteriorul îndepărtat în interior și să transforme zgomotele într-un crîmpei de realitate. Alte sunete rămîneau strict ale lumii de afară, precum strigătul „Fiare vechi cumpăr!”, pe vremea aceea destul de frecvent, cel al geamgiului ambulant ori hîrșîitul roabelor în care oamenii își cărau butelii sau lemne de foc. Sau clinchetul sticlelor de lapte aduse de la alimentara ori al sifoanelor proaspăt umplute la două colțuri de stradă mai încolo.