Zburătorul

Ema îşi sărbătorise singură, în acea seară, cei 34 de ani. Două beri băute în faţa televizorului îi cam puseseră capac şi, cum vedea doi Tatulici, s-a hotărît să renunţe la a treia. Soţul ei sunase deja de la aeroport că avionul a aterizat, că e bine, că i-a adus cadou, că ajunge în cam cît face un taxi pînă-n centrul Bucureştiului. De aici, o tăietură brutală şi neaşteptată o desparte de realitate şi se trezeşte... 

Scuturată blînd de umăr de cineva: „Domnişoară, vă simţiţi bine?“ Lumina fermă a unei lanterne îi micşoră pînă la un punct – aproape invizibil – pupilele. Se ridică buimacă în capul oaselor şi apoi, uşurel, în şezut. Era la ea acasă, pe canapea, perdelele cu lalele galbene fluturau la geamurile larg deschise, televizorul mergea şi arunca umbre tremurătoare albastre pe haosul de pe măsuţa de cafea: pungi fremătătoare cu chipsuri, paharul cu bere trezită, telefonul mobil, scrumiera explodată de atîtea mucuri, cărţi, un Spiegel răsfoit pentru poze, că nu ştie germană. Vocea cu lanterna începuse să hîrîie ciudat, cu pocnete şi ţiuituri: „Care e situaţia?“, auzi destul de distinct. „Am găsit-o“ auzi, de data asta lacrimă, chiar lîngă ea. 

Cineva aprinse lumina. Poate chiar vocea. Sigur vocea, pentru că îl văzu. Un tip extraordinar de înalt obtura lumina crudă care dădea să intre violent în ochii ei obosiţi. Părea că are plete, tăiate drept, deasupra umerilor cumva. Umeri laţi. „Auoleu! Un zburător!“ îi trecu prin mintea filoloagă. Nu-l mai pomenise pe Heliade Rădulescu din liceu, poate. „Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate…“ se urni în mintea ei poemul. Tipul hîrîi şi pocni iar. Se întoarse şi stinse televizorul. Pe spatele lui lat stătea scris imens, portocaliu: POMPIERI. „Am găsit-o“, zice în walkie-talkie. „Dar nu-i nici o doamnă. Nu-i decît o domnişoară“. De afară explodă o voce cunoscută de data asta, cea a soţului: „Aia e, dom’le!“ 

Dezmeticită şi nu prea, Ema se ridică de pe canapea. Pompierul înalt şi frumos o întrebă calm şi amabil: „Sigur nu aveţi nimic? Ce s-a întîmplat exact?“ „Am adormit pur şi simplu“, zise jenată, trăgînd în jos din răsputeri de unicul tricou şi atît cu care era îmbrăcată. Pornită pe linia deschisă de amintirea heliado-rădulesciană, mintea îi juca feste în continuare şi avea chef de glume pentru că, în acele momente, şi-ar fi dorit cu ardoare să fie parte nu din „Zburătorul“ ci din „Miron şi frumoasa fără corp“. La gîndul ăsta apucă să zîmbească mînzeşte. Tîmp. „Bine domnişoară. Atunci plecăm. Să aveţi o seară bună.“ Pompierul venit pe geam se îndreptă de data asta spre uşă. Ema încercă ritualul obişnuit al bunei cuviinţe şi, în timp ce îl conducea spre ieşire, reuşi să îngaime: „Dar un suc nu vreţi?“ Zburătorul refuză politicos şi plecă cu tot cu casca strălucitoare cînd… 

„Ce făcuşi mă?“, o întrebă semi-amuzat soţul după ce se potoli toată agitaţia. Din faţa casei, pe care o luminaseră isteric girofarele albastre, plecaseră pe rînd Poliţia, SMURD-ul şi Pompierii. „Am sunat la uşă, continuă el, am sunat pe mobil, am sunat pe fix, am bătut cu pumnii. M-am speriat, că abia vorbisem cu tine. L-am sunat pe frati-tu. La unu noaptea.“ 

Pînă la urmă, bietul om a sunat la 112. Unde i s-a răspuns imediat. În cîteva minute soseau toate echipajele. Cei de la pompieri l-au întrebat cine e în casă. „Nevastă-mea şi un motan“, le răspunse omul. „Cîţi ani are?“ „A făcut azi 34“, veni răspunsul. (De aici aşteptările pompierilor că în casă era o doamnă, necum un soi de mîţă speriată în tricou. Mîţa adevărată se ascunsese definitiv sub canapele.) Omul şi-a cerut scuze la final poliţiştilor, pompierilor, celor de la SMURD. „Nu-i nici o problemă. Aţi făcut bine. Putea să fie ceva grav“, a venit răspunsul. La ultimele sondaje, pompierii ocupă primul loc în topul încrederii. Ema a văzut pe pielea ei de ce. Într-un ultim efort de îmbunare a consortului întrebă timid: „Nu vrei un suc?“ 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.