Zboruri strategice şi manuale de istorie

27 august 2007   Societate

Dintre toate veştile venite din Rusia, care îmbogăţesc sumarele ziarelor din lumea întreagă, cea despre reluarea zborurilor strategice a izbutit să o depăşească pe aceea cu criminalii ruşi decapitîndu-şi victimele ne-ruse, sub flamura nazistă. "Am decis să reluăm zborurile regulate efectuate de aviaţia strategică rusă" - a spus preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, în timp ce se desfăşurau exerciţiile comune ale Rusiei şi Chinei, la care s-au adăugat patru republici foste sovietice din Asia Centrală (Grupul de la Shanghai). Trecuse doar o săptămînă de cînd bombardierele ruseşti se apropiaseră la cîteva sute de mile de Guam, insulă din Pacific aparţinînd Statelor Unite, şi cam tot atît de la spectaculoasa instalare a steagului rusesc la Polul Nord. Purtătorul de cuvînt al Departamentului de Stat, McCormack, s-a străduit să minimalizeze semnificaţia mişcării ruseşti: "Nu sîntem într-o situaţie asemănătoare cu cea de pe vremea Uniunii Sovietice. Dacă Rusia se simte atît de tare încît să scoată cîteva avioane vechi de la naftalină şi să le pună să zboare, n-are decît. Decizia îi aparţine" (BBC News, 17 august 2007). Discuţia despre calitatea avioanelor e în plus: conform datelor oferite de televiziunea rusă, aviaţia ţării posedă 79 de bombardiere strategice, apte să transporte 900 de proiectile. E suficient, chiar dacă miros a naftalină. Şi dacă tot a venit vorba, datele oficiale arată că Rusia a cheltuit, în ultimii 5 ani, 189 de miliarde de dolari pentru revigorarea Armatei Roşii şi că există informaţii despre reconstrucţia Flotei, care va deveni în 20 de ani mai puternică decît cea precedentă. "Totuşi, reluarea zborurilor regulate cu bombardiere este ultimul dintr-o serie de gesturi agresive ale Rusiei, încurajată de chilipirul preţurilor la petrol în ascensiune şi înfuriată de ceea ce ea numeşte agresivitatea Americii şi a NATO, inclusiv planul de desfăşurare a sistemului rachetelor de apărare în Republica Cehă şi în Polonia. Cu cîtva timp în urmă, anul acesta, Rusia s-a retras dintr-o înţelegere majoră - pactul european referitor la armele convenţionale - şi i-a sfidat pe britanici, cînd aceştia au cerut extrădarea principalului suspect în afacerea iradierii la Londra a fostului ofiţer KGB" (New York Times, 18 august 2007). Ştirile secţiei ruse a postului de radio BBC nu vor mai ajunge lesne la ascultătorul din Rusia: ultimul post FM care le redifuza, Bolşoe Radio, a renunţat la licenţă - se spune - ca o consecinţă a ameninţărilor determinate de dorinţa autorităţilor de a limita libertatea presei în perioada premergătoare alegerilor din 2008. Cu banii pe masă Oficial, întîlnirea de la Bişkek (capitala Kirghizstanului) a avut drept scop alcătuirea unei contraponderi la puterea militară şi economică a Statelor Unite. În materie de economie a fost o adevărată întrecere: venit la Bişkek, Putin l-a asigurat pe Bakiev, preşedintele Kirghizstanului, că ajutorul Rusiei nu se rezumă doar la vorbe şi că aceasta e gata să garanteze depuneri efective în economia kirghiză, pînă la 2 miliarde de dolari. Cum s-ar spune, a discutat cu banii pe masă. Dar, cu două zile înainte, venise la Bişkek Hu Jintao, care nu s-a mărginit la promisiuni, ci a plătit, pur şi simplu, costurile summit-ului. Cadoul a costat 50 de milioane de yuani. După exerciţiul militar spectaculos/înfricoşător, Vladimir Altunin, general-maior în rezervă, adjunctul directorului Institutului de analiză militaro-strategică, a declarat: "Nu vreau să deochi, dar Grupul Shanghai devine, încetul cu încetul, un serios Ťcentru de putere»; el se va contrapune intereselor geopolitice ale Statelor Unite şi ale aliaţilor săi din Est. Dacă adunăm doar potenţialul economic şi militar al celor doi lideri ai organizaţiei - Rusia şi China - superioritatea NATO nu mai este atît de evidentă. Cu atît mai mult cu cît Rusia şi China sînt puteri nucleare. Se străduiesc să prindă orbita Grupului de la Shanghai şi alţi doi membri ai clubului nuclear: India şi Pakistanul. Iar în sala de aşteptare e Iranul. Şi dacă acesta din urmă se situează pe o poziţie consecvent antiamericană, India şi Pakistanul vor să stea concomitent pe ambele scaune, fiind loiale şi faţă de Statele Unite. Şi acest lucru este foarte interesant! Grupul de la Shanghai devine Ťagentul» unui subiect imprevizibil, nou în istoria lumii. Dar un lucru este absolut clar: dacă va exista integrarea economică, va exista şi integrare militară". Articolul din ziarul Komsomolskaia Pravda (18 august 2007) este intitulat "Asia se uneşte împotriva Americii". De ce sînt ruşii agresivi? Militarii americani nu s-au exprimat încă. Civilii sînt dispuşi să găsească felurite explicaţii pentru comportamentul agresiv al ruşilor. Stephen Cohen, profesor de studii ruse şi slave la Universitatea din New York, crede că, începînd din 1990, politica Statelor Unite faţă de Rusia a fost greşită: "În primul rînd, administraţia Clinton a produs o analogie între înfrîngerea Rusiei în războiul rece şi înfrîngerea Germaniei şi Japoniei în cel de-al doilea război mondial, susţinînd că noi sîntem naţiunea victorioasă, iar ei sînt o naţiune învinsă şi trebuie să stea cu mîna întinsă şi să fie subordonaţi Statelor Unite. A fost o greşeală cumplită şi unii dintre noi au avertizat că nu trebuie făcută. În primul rînd, fără Gorbaciov, războiul rece nu s-ar fi sfîrşit, în acest domeniu Rusia are la fel de multe merite ca Statele Unite; în al doilea rînd, Rusia este slabă acum şi nu se întîmplă mare lucru dacă uzezi şi abuzezi de slăbiciunea ei, aşa cum a şi fost, de altfel, pe vremea cînd era condusă de Elţîn. Dar am avertizat că această stare de fapt nu va dura. Şi dacă o trataţi acum aşa, va veni o vreme cînd veţi regreta. Pentru că atunci cînd se va ridica din genunchi va încerca să se răzbune pentru modul cum a fost tratată. Şi chiar aşa s-a întîmplat". Problema, văzută de mulţi oameni de ştiinţă care se ocupă de trecutul şi prezentul Rusiei în speranţa că vor izbuti să-i prevadă viitorul, este încotro se va îndrepta Rusia. Profesorul Cohen e dubitativ: "Clasa politică şi intelighenţia rusă dezbat o problemă veche: Rusia aparţine Vestului sau Estului? Dezbaterea e veche, dar a devenit acută acum. Din ce în ce mai vădit, Rusia se îndepărtează de Occident. Poate că nu e cel mai rău lucru care se poate întîmpla Occidentului şi Rusiei, atîta timp cît procesul se desfăşoară într-o manieră prietenoasă. Dar dezbaterea este foarte importantă şi pentru condiţia economiei ruseşti, după părerea mea mai puţin stabilă decît pare, din cauza preţului petrolului şi al petro-dolarilor. În ce fel vor fi educaţi copiii care se duc la şcoală, după ce s-a sfîrşit cu perestroika? Care e viitorul acestei mişcări cvasi-fasciste desfăşurate în Rusia printre tineri, dar oarecum susţinută şi de clasa politică, de clasa mijlocie, pretinzînd că ŤRusia este a ruşilor»? Nu se întîmpla aşa ceva în Uniunea Sovietică, e ceva nou. Nu cred că acesta este viitorul Rusiei, dar este un factor de luat în seamă" (www.washprofile.org). Baza din Azerbaidjan Dacă profesorul Cohen consideră că Rusia se poate despărţi liniştită de Occident, accentul căzînd tocmai pe liniştea despărţirii, pentru Henry Kissinger, situaţia e diferită: de exemplu, el consideră că propunerea lui Putin ca americanii să folosească o bază militară din Azerbaidjan, în locul celor plănuite în Republica Cehă sau Polonia, propunere neluată în serios, i se pare lui Kissinger demnă de analiză, nu pentru valoarea ei practică, ci pentru viziunea, poate, implicată: "Rusia şi Statele Unite sînt în faţa unei ordini emergente ale cărei ameninţări şi proiecte transcend posibilităţile oricărui stat naţional - indiferent de puterea sa - de a le face faţă. Proliferarea armelor de distrugere în masă, jihadismul radical, protecţia mediului şi economia globală, toate impun abordări de cooperare. La nivelul preşedinţilor şi miniştrilor de Externe acest lucru e înţeles, relaţiile sînt prietenoase şi caracterizate printr-un efort serios de cooperare. Dar în dimensiunea publică, reapare ceva asemănător războiului rece" (International Herald Tribune, 9 august 2007). În continuare, Kissinger dezvoltă ideea speranţei: poate prin propunerea cu Azerbaidjanul, Putin vrea să dea o întorsătură complet nouă relaţiilor ruso-americane, legînd apărarea Rusiei de cea a NATO, o iniţiativă istorică, vestitor al unor noi oportunităţi creatoare în politica mondială. Poate. Pentru Patrie, pentru Stalin Dar nu de vestitorii noii primăveri se ocupă acum instituţiile de propagandă ale Rusiei, ci de refacerea vocabularului bătrînilor papagali. La o conferinţă a profesorilor de istorie, Putin a declarat că "ruşilor n-are de ce să le fie ruşine, a venit momentul să înceteze cu cererea de scuze". El a adăugat că "America a fost cea care a lansat bomba atomică la Hiroşima şi napalm în jungla vietnameză" (Newsweek, 20-27 august 2007). Copiii trebuie să fie mîndri de patria lor - spun pe diverse voci politicienii ruşi -, dar motivele de mîndrie diferă. Un ghid pentru profesorii de istorie - Istoria modernă a Rusiei, 1945-2006 - îl descrie pe Stalin ca pe cel mai de succes lider al Rusiei. Despre cei 25 de milioane de oameni ucişi în acţiunile de epurare şi în campania de colectivizare se pomeneşte cu o compasiune îngheţată: "represiunea politică a fost folosită nu doar pentru mobilizarea simplilor cetăţeni, ci şi pentru cea a elitelor". Elţîn stîrneşte porniri critice mult mai vînjoase, cînd este denunţată politica lui "slabă şi prooccidentală". Unul dintre autorii îndrumătorului îşi explică intenţiile: "Manualele de pe vremea lui Elţîn accentuau excesiv crimele epocii sovietice, ceea ce implica ideea că Rusia nu are ce căuta în compania aşa-numitelor ţări civilizate şi că ea, ca succesoare a regimului totalitar, este veşnic blestemată să se căiască pentru crimele reale sau inventate ale acestui regim". Se refac socotelile, se schimbă cifrele: nu 40.000 de comandanţi au fost ucişi în procesele pentru spionaj din 1937, ci, conform documentelor la îndemînă azi, "doar" 2000, ceea ce potrivit articolului publicat în Moskovskie Novosti nu e chiar aşa o grozăvie şi nu înseamnă că Armata Roşie a fost decapitată, înainte de războiul împotriva fascismului. "E nevoie de o nouă ideologie potrivită noului regim" - spune Vladislav Surkov, adjunctul secţiei de propagandă. Stalin este comparat cu Otto von Bismarck, unificatorul Germaniei, şi se susţine că a fost continuatorul lui Petru cel Mare: "A cerut imposibilul de la popor pentru a obţine maximum posibil. Rezultatul epurărilor staliniste a fost o nouă clasă conducătoare, capabilă să rezolve misiunea modernizării în condiţiile absenţei resurselor, o clasă loială puterii supreme şi imaculată din punctul de vedere al disciplinei executive. Aşa cum cancelarul Bismarck a unit landurile germane într-un singur stat prin Ťoţel şi sînge», Stalin şi-a consolidat statul prin cruzime şi lipsă de îndurare" (din ghidul pentru profesorii de istorie). Nostalgia după epoca sovietică a prins rădăcini: 47% dintre respondenţii unui sondaj consideră că Stalin a jucat un rol pozitiv în istoria Rusiei, negativ - 29%, nu răspund - 24%. Oamenii cred că introducerea democraţiei de tip occidental în Rusia a fost un fel de cal troian menit să slăbească ţara. Acum ţara pare puternică şi nu e realist să ne închipuim că toate acţiunile ei zgomotoase de afirmare au în vedere declanşarea unui nou conflict mondial. Dar este cert că Putin, cei ce-l vor urma şi cei care stau acum şi pe viitor în spatele lor vor încerca să-şi recîştige influenţa acolo unde au avut-o: în Polonia ca şi în Republica Cehă, în Georgia ca şi în Ucraina, precum şi în multe alte părţi. Aşa cum spunea Serghei Karaganov, consilier de politică externă al Kremlinului, citat de revista Newsweek (27 iulie 2007): "Putin vrea să schimbe regulile lumii. Lumea trebuie să accepte să aibă de-a face cu o Rusie puternică". Se discută mult dacă lumea unipolară de-acum ar trebui să redevină bipolară, aşa cum a fost, sau multipolară, aşa cum îşi doresc mulţi şefi de stat ambiţioşi. În acest context, rolul Uniunii Europene poate deveni decisiv: ori rămîne aşa cum e acum, o adunare de state unde fiecare vrea un acord cît mai convenabil cu acces la resursele ruseşti fără să plătească prea mult: nici în bani, nici în concesii privind drepturile omului, politică implicînd riscuri pentru democraţiile primite după 2004; ori se caută şi se găseşte o platformă politică prin care Europa să-şi impună regulile ei, ale statului de drept şi ale democraţiei. Poate că în felul acesta lumea s-ar obişnui să aibă de-a face cu o Europă puternică.

Mai multe