Zăpadă și săpuneală

Înainte (orice-ar însemna asta), luam zăpada ca pe ceva de la sine-nțeles. Nu mă bucuram în mod special de apariția ei, mi se părea că e-n legea firii.

Vedeam în diverse filme și seriale că-n alte zone lumea se străduia să obțină zăpadă, cu orice preț, chiar artificială, pentru presupusa poezie a iernii. Eu, una, însă, nu vedeam neapărat această poezie. N-aveam ochi pentru biata zăpadă care, în perfecțiunea ei, se oferea fără eforturi privirii mele indiferente. 

Spun „în perfecțiunea ei”, pentru că era o vreme, prin copilăria mea, cînd zăpada era chiar albă. Cînd, probabil, orașul nu era atît de poluat. Și omătul arăta, în București, aproape ca-n poeziile lui Alecsandri și Coșbuc. 

Pe vremea de atunci, chiar o foloseam în scopurile ei tradiționale. Cel puțin pentru copii. Și anume: bătaia cu bulgări, oamenii de zăpadă și datul cu sania. Povestesc despre toate astea pe un ton mult prea didactic, pentru că, în ultimii ani, la oraș (în București, cel puțin) obiceiurile astea nu mai sînt chiar la îndemînă. Nu doar pentru că nu am mai avut atîta zăpadă. Ci și fiindcă, atunci cînd am avut-o, a fost mai mult cenușie spre neagră decît albă, bună să faci din ea doar bulgări și oameni horror.

O latură horror, legată de zăpadă, despre care am mai scris, exista și-n vremea copilăriei mele de prin anii 1970-80. Și anume bătăile cu bulgări de la școală. Cînd ningea pentru prima dată, era de la sine înțeles că, în ziua următoare, la școală te așteaptă, mai ales dacă erai fată (și pe atunci diferențele de gen erau mai îngroșate), o săpuneală. Băieții te pîndeau, de dimineață, pe la colțurile școlii cu bulgării pregătiți, gata de atac. Căci era un fel de atac, o ambuscadă. 

Grupuri de băieți stăteau pitiți pe la cotituri (căci aveai de străbătut o curte întreagă cu meandre ca să ajungi, în final, la intrarea elevilor), așteptînd să le intre-n raza vizuală fetele pe care le plăceau. Vorbesc la plural pentru că, la vîrstele de atunci, pre-adolescentine și adolescentine, pe undeva între 11 și 15 ani, nu prea existau opțiuni singulare. Fiecare băiat își avea „lista” lui imaginară. Cam aceeași ca atunci cînd dădea mărțișoare. Bulgării ăștia, de fapt, puteau fi considerați un fel de preambul la mărțișoare.

Un preambul pe linia mai crudă a ritualurilor „de împerechere”. Pe cea care, astăzi, ar fi numită în literatura de popularizare „războiul sexelor”. Pe scurt, fată fiind, trebuia să te aștepți, cînd ți-era lumea mai dragă și cînd mergeai mai adîncită-n gîndurile tale prin curtea școlii, mai întîi la un bulgăre-n cap. Nu știu de ce, dar ăsta era locul cel mai vizat, nu se ținea cont de vulnerabilități. Apoi, la o rafală de asemenea bulgări pe tot trupul. Și, în final, cînd se ajungea la lupta corp la corp, cînd cei din regimentul inamic se extrăgeau din tranșee, trebuia să fii pregătită pentru o săpuneală. 

Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual. Sperai să te aleagă pentru etapa asta de apropiere fizică unul dintre băieții  de pe „lista” ta (despre relații între persoane de același sex nu auzisem pe atunci). Căci și fetele își aveau listele lor imaginare. Doar că moravurile epocii nu le permiteau să alegă direct. Era ca la balurile lui Scarlett O’Hara: trebuia să aștepți să fii aleasă și, dacă aveai norocul ca alegerile să coincidă…

Dacă nimereai la săpuneală cu cine-ți plăcea și ție, putea fi chiar bine. Căci fiorul horror se putea schimba, încet-încet, într-unul mai dulce. Chiar dacă simțeai zăpada înghețată cum ți se scurge nemilos de pe gît în jos sau atacîndu-ți interiorul urechii, puteai trăi și un scurt moment de fericire brută. Pe care n-o înțelegeai cine știe ce, dar simțeai că e de bine. 

Asta doar dacă aveai, repet, norocul potrivelii. Dacă nu, fiorul rămînea cel de groază. Și nici o scînteie nu diminua senzația de frig umed care-ți cuprindea tot corpul. N-aveai decît să te duci în clasă, cu căciula și fularul fleașcă, părul șiroind, auzul diminuat și lăsînd în urmă-ți o cărare de băltoace. Totuși, victorioasă: mai supraviețuiseși, încă o dată, unui ritual pe cît de zglobiu, pe atît de crud.