Wilders vs Spinoza

21 martie 2017 Societate

Un demagog olandez îi întărîtă pe susținătorii săi într-o campanie împotriva imigranților. Apelînd la temerile și la afectele nativiste ale publicului, el declară cultura imigranților ca fiind una opusă valorilor olandeze și acuză religia lor, care îi „scandalizează pe creștini“, ca fiind un fel de boală contagioasă. În discursuri și în scrieri, el pretinde că religia acestor imigranți, chiar dacă autentică, „nu Îl are pe Dumnezeu la origine“. Dacă nu pot fi convertiți, ei trebuie expulzați din țară și trimiși în locurile din care au venit.

Sună familiar? Ne amintește cu siguranță de Geert Wilders, al cărui Partij voor de Vrijheid (Partidul Libertății sau PVV) a dat tonul alegerilor proaspăt încheiate din Olanda, cîștigate de alte partide care și-au însușit părți ale mesajului său xenofob. De fapt, e o descriere a unuia dintre predecesorii spirituali ai lui Wilders, teologul calvinist Gijsbert Voet (Gisbertus Voetius), protectorul autoproclamat al națiunii olandeze, care a devenit mai tîrziu rectorul Universității din Utrecht. Străinii cu care se răfuia în anii 1630 erau evreii sefarzi, care au început, la cumpăna dintre secole, să fugă de Inchiziția spaniolă și portugheză și au găsit refugiu (și prosperitate) în Amsterdam, și evreii așkenazi sosiți mai tîrziu pentru a scăpa de pogromurile din Est.

Din fericire, mințile mai cumpănite au prevalat, și campania antievreiască a lui Voet nu a avut urmări considerabile asupra politicilor publice din Olanda. Evreilor li s-a permis să-și practice în mod deschis religia, să trăiască oriunde își doresc și să se bucure – și să contribuie – la înflorirea economică și culturală a Secolului de Aur Olandez.

Wilders, fără să aibă legitimarea academică a lui Voet, reprezintă în egală măsură o amenințare la adresa tradițiilor olandeze ale deschiderii, libertății și toleranței. Diatribele sale împotriva musulmanilor și autoproclamata apărare a „olandezității“ sînt concepute să activeze pornirile etnice cele mai rudimentare ale cetățenilor.

PVV a susținut închiderea tuturor școlilor islamice, „asimilarea“ obligatorie a tuturor imigranților (orice ar însemna asta) și chiar interzicerea sacrificărilor halal (islamice). (La un moment dat, PVV era chiar și împotriva sacrificărilor koșer.) Aceste măsuri, împreună cu altele, sînt menite să transforme Olanda într-un loc ostil musulmanilor.

Cu secole înainte ca Wilders să se manifeste și cu numai cîteva decenii după ce Voet tuna și fulgera împotriva unei prezențe evreiești în Republica Olandeză, Baruch Spinoza, filozoful născut în Olanda – el însuși evreu portughez la origine –, construia un set puternic de argumente împotriva unei politici a fricii. Spinoza se temea că bunăstarea liberală și seculară – în care protestanților, evreilor, ateilor, chiar și (într-o anumită măsură) catolicilor li se îngăduia să-și vadă de treabă – era amenințată de demagogi politici și religioși, care își doreau să abată Olanda de la politica ei oficială a toleranței. (Documentul fondator al Republicii, Uniunea de la Utrecht din 1597, proclama ca „fiecare individ să fie liber în ceea ce privește propria religie și nimeni să nu fie hărțuit sau chestionat pe teme de cult“.)

Ceea ce l-a preocupat pe Spinoza a fost modul în care conducătorii lipsiți de scrupule ar putea stîrni emoții religioase și manipula fricile cetățenilor. Mai presus de toate, frica de veșnica osîndă le-a permis clerului și aliaților săi politici să controleze inimile și mințile oamenilor simpli. Spinoza credea că nu există superstiție mai dăunătoare decît credința în nemurirea sufletului și în paradisul și iadul de după moarte, în care cei virtuoși sînt răsplătiți, iar cei păcătoși pedepsiți. Cetățenii conduși de sentimentul de frică sînt „sclavi“ legați de afecte iraționale și sînt, ca atare, gata să se livreze celor care pretind că știu cel mai bine cum se obține mîntuirea personală (și națională!).

Scopul lui Spinoza – proiectul său filozofic, moral și politic în ansamblu – era să vadă politica fricii înlocuită de o politică nu a speranței (care e și ea un afect, asemenea fricii), ci a rațiunii. O astfel de politică presupune ca deciziile de stat să fie luate în mod democratic, pornind de la o viziune lucidă a ceea ce ar fi cu adevărat optim pentru întreaga ordine civilă.

Wilders nu a cîștigat, așa cum s au temut mulți, alegerile olandeze, ceea ce nu înseamnă că ideile sale au pierdut. În vreme ce olandezii se confruntă cu rezultatele electorale cele mai semnificative din ultimele decenii, putem doar să sperăm că au învățat lecția celui mai de seamă filozof al țării și că nu își vor îngădui să fie guvernați de frică și de ură. Fie ca ei să și apere valorile care le reprezintă „olandezitatea“ în tot ce are ea mai bun.

Steven Nadler este profesor de Filozofie și Studii Iudaice la Universitatea Wisconsin-Madison.

traducere din limba engleză de Matei PLEȘU