Vulgarizarea catastrofei (II)
În lumea postiluministă, în vremuri în care se găsesc explicații din ce în ce mai spectaculoase pentru orice, dimensiunile eticii se mută într-o altă zonă a gîndirii. E un proces lent, început cu multă vreme în urmă, și mutat, treptat, din teritoriul practicilor sociale, în zona gîndirii teoretice. Nu, ideea de etică nu a dispărut din viețile noastre, dar a intrat într-o eră a hermeneuticii, a diversificării fantastice a înțelesurilor sale, a devenit o scenă a dezbaterii teoretice, un spectacol cultural al ideilor care se mișcă în virtutea unor mecanici trecute în zona cuanticii.
Exercițiul cultural al analizei și al înțelegerii a înlocuit orice formă posibilă de culpabilitate. Antropologia, psihologia, sociologia și toate combinațiile epistemologice care decurg din ele deschid la vedere universul uman, suspendînd inevitabil responsabilitatea individului, pe măsură ce avansează în explicarea tuturor resorturilor care îl pun în mișcare. Neînțelegerea sau inadecvarea devin „diferențe culturale“, iar imposibilitatea condamnării ferme a unor practici inacceptabile pentru felul contemporan de înțelegere a lumii devine „particularitate locală“. Vina de a face ceva contrar umanului se disipează în explicații și matrice analitice. Știm absolut tot ce ni se întîmplă, iar atenția ne e concentrată pe acest proces. Nimeni nu mai e atent la direcția în care ne îndreptăm, ci doar la viteza cu care ne deplasăm.
Toate aceste lucruri, tot acest „marș al progresului“ se face cu prețul unei tensionări a umanului. Oricît de alert ar fi drumul spre lumea postindustrială, nu participăm toți la acest maraton. Nu toată lumea e înrolată în felul nostru entuziast de a contempla mișcarea ideilor. Așa cum pentru unii funcționează extazul privirii în abis, pentru alții lucrurile concrete sînt la fel de importante și de necesare. Nu poți condamna un refugiat din Africa – un om căruia i se refuză accesul în „lumea civilizată“ – pentru că forțează intrarea spre locul în care dorește să trăiască. Ar însemna să suspenzi noțiunea de drepturi ale omului, pe care se sprijnă o bună parte din edificiul lumii în care trăim. Nu poți condamna un compatriot pentru că votează într-un anumit fel. Ar însemna să suspenzi piatra de temelie a noțiunii de democrație. Dar toate aceste lucruri, și încă multe altele, se desfășoară cu prețul unei tensionări generale care acumulează cantități din ce în ce mai mari de energie.
În asemenea situații, tentația egalitarismului înlocuiește puterea de a discuta despre diferite tipuri de egalitate. Lupta pentru construirea unui context necesar existenței egalității șanselor se transformă în lupta pentru egalitate cu orice preț. Chiar și pentru egalitatea în suferință. Cu cît lucrurile sînt mai nuanțabile, pentru unii dintre noi viața devine ceva mai aproape de coșmar. Nevoia de lucruri precise, de concretețe a temeiurilor, de semne de circulație ale drumurilor firii devine una dureroasă. Nu toți avem darul, cheful, plăcerea de a dezbate. Nu toți avem preocuparea de a ne privi din exterior și de a ne studia comportamentul. După cum nu toți sîntem fascinați de circulația temelor, de contaminări și de metamorfoze ale felurilor noastre de a vedea lumea. Iar cînd ne deranjăm atît de rău unii pe alții, cînd situația devine insuportabilă, în mințile multora răsare ideea unui soi sinistru de răzbunare.
Mai întîi e ca o presiune a unei stări neplăcute, după care devine, încet, o convingere. Convingerea că nu se mai poate, că doar o catastrofă mai poate potoli lucrurile. Iar traiul împreună cu germenii, apoi cu pădurile luxuriante ale acestor idei, suspendă treptat orice licărire de umanitate. Totul, de la un cuvînt rostit pe stradă, pînă la votul introdus în urnă, hibernarea și autoabandonul în fața televizorului, relațiile cu ceilalți și felul întreg de a vedea lumea devin variante ale unei singure dorințe. Aceea de răzbunare. Și pentru că frica de moarte ne oprește să sperăm în apariția meteoritului gigant care rezolvă problema, începem să ne dorim teroarea. Pedepsirea tuturor, pentru că „umanitatea nu merită nimic bun“.
Atunci începem să ne spunem că un regim totalitar, sau măcar unul autoritar sînt, totuși, bune la ceva. „Mai potolesc lumea și mai pun lucrurile la punct.“ Pentru că Divinitatea nu ne mai poate potoli, ia să votăm noi pe unul care gîndește aidoma nouă, unul care pedepsește în locul nostru, iar noi putem trăi satisfacția de a vedea asta din fotoliu, fără să simțim că ne-am murdărit mîinile cu ceva. Pentru că avem senzația tembelă că, în vremurile astea, un regim autoritar se poate urmări ca un serial lung și captivant, la televizor.
Unii zîmbesc acum și se amuză superior pe seama acestor „empirisme nostime“. Pare că drumul spre „civilizație“ nu mai poate trece prin așa ceva. Pare puțin probabil ca o „gripă“ de felul ăsta să mai producă o asemenea „febră“ a gîndirii. Ei bine, se vor găsi întotdeauna unii dintre noi, unii despre care nici nu ne-ar trece prin cap că ar putea face așa ceva, gata oricînd să demonstreze contrariul. Nu e obligatoriu deloc să se numească într-un fel. Comunism, sau cine știe cum altfel. Teroarea e mereu amabilă și întreabă: „Cum mă numesc?! Dar tu cum vrei să mă numesc?“