Vremurile „bune“ de altădată
Bătălia unora pentru a ne demonstra că nu avem vocație de popor democratic și prosper continuă. Este pus în mișcare un infernal arsenal de arme și mijloace. Se folosesc toate canalele de comunicare media, dar și rețelele de socializare. Se atacă instituții și se relativizează pînă la coborîrea în derizoriu principiile de bază pe care stă lumea libertăților. Totul se judecă la grămadă și concluzia oricărui comentariu este aceeași – nimic nu este bun, nimic nu este bine. Trebuie să înțelegem odată că lumea capitalistă, liberală, deschisă este rea și nu ni se potrivește. Problema este că această propagandă chiar începe să aibă rezultate. Procentul celor care privesc înapoi este din ce în ce mai semnificativ și asta se vede cu ochiul liber, de la exprimarea politică pînă la atitudinile unor oameni de bună-credință care caută în trecut soluții la problemele de acum.
În șirul de dezinformări prin intermediul cărora se încearcă formarea de curente de opinie publică, prin intermediul rețelelor noastre de socializare, cel care se subscrie ideii că vremurile de altădată erau mai bune este subiectul eseului nostru. În susținere, ni se înfățișează imagini sinistre cu copii la muncă patriotică (în contrapondere cu generația de azi care „stă numai prin cluburi“), orașe pustii prin care circulă doar o mașină și doi-trei oameni (în contrapondere cu orașele de azi în care „nu mai ai loc de oameni și mașini“), magazine pline cu mărfuri românești (în contrapondere cu cele de azi „în care totul este importat“), tot felul de poze cu oameni bătrîni (în contrapondere cu oamenii de azi „care mor de tineri“), mașini ciudate, dar fabricate în țara noastră (în contrapondere cu cele „scumpe și proaste pe care ni le livrează azi fabricile din Vest“). Aceste fantasmagorii prind incredibil de bine. Ideea celor care au inventat această temă de dezinformare este una simplă și foarte clară. Dacă altădată era mai bine, atunci toate zbaterile noastre prezente și viitoare sînt inutile, iar pentru a trăi mai bine nu avem decît a ne întoarce în trecut. La care trecut? La cel socialist, normal, pentru că memoria noastră colectivă nu se poate raporta la un alt trecut.
De fapt, puțini știu că dezinformarea de acum de pe rețelele de socializare are la bază credința general umană conform căreia vremurile de altădată au fost mai bune. Chiar dacă am mai făcut-o și cu altă ocazie (Capitalismul, o dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European din Iași), vom arăta că această percepție, conform căreia vremurile de altădată au fost mai bune, nu este cultivată la întîmplare. „Vremurile bune de altădată“ sînt cel mai mare dușman al prezentului. Deși este profund eronată, ideea că altădată se trăia mai bine este una seducătoare și îndelung vehiculată de către oamenii de rînd, fără pretenții, sau de intelectuali de duzină, manipulatori de idei la mîna a doua, așa cum le spune Hayek. Întîlnim adesea oameni care își laudă prima mașină, deși era un hîrb în comparație cu cea pe care o au acum, sau laudă longevitatea și traiul liniștit al bunicilor și străbunicilor, deși, ca medie, speranța de viață era atunci mult mai redusă, iar nivelul de trai mult inferior. A emite judecăți cu caracter general, plecînd de la un singur caz, este cel puțin un semn de prostie. Vremurile din trecut nu au fost niciodată mai bune decît cele din prezent. Este aici o nostalgie după tinerețe și starea perfectă de sănătate, cînd totul era văzut în roz și totul era mult mai ușor de suportat. Bătrînețea este asociată degradării fizice și mentale, chiar dacă mașina este mai bună și nivelul de trai mai ridicat, toate acestea nu mai au aceeași culoare ca în tinerețe. „Vremurile bune de altădată“ au și un substrat cultural-religios adînc, ce are legătură cu alungarea noastră din Rai. Suferința umană, a vieții zilnice, este greu suportată și omul oftează nostalgic după liniștea primară a apartenenței sale la raiul divin. Se pare că nici azi nu sîntem obișnuiți cu bătălia cu viața în fața căreia ne-a pus Creatorul. Există ceva adînc în această remanență, poate chiar ceva de ordin genetic. Oamenii caută liniștea și își doresc liniștea, prea adesea obosiți de căutarea unei fericiri pe care cei mai mulți dintre ei nici măcar nu sînt capabili să o vadă acolo unde ea există. Privirea în trecut vine ca urmare a căutărilor. Cînd a fost mai bine? Cînd bunicii și părinții ne evocă liniștea, echilibrul și stabilitatea.
Evident că lumea în care trăim, acum, în această clipă, este cea mai bună dintre lumile posibile, numai că nostalgia nu poate fi oprită și nici tratată ușor. Ludwig von Mises, în „Mentalitatea anticapitalistă“, abordează o dezbatere despre tema noastră de azi. Pune în evidență faptul că aristocrația a criticat în permanență principiul egalității în fața legii, aducînd în discuție ,,vremurile bune de altădată“ cînd fiecare individ, chiar de la naștere, își cunoștea în mod clar și precis rolul și locul său într-o societate. „Această critică (a lumii prezente, liberale, de către aristocrați – n.n.) presupune implicit că, în l’ancien régime, aristocrații se distingeau prin virtuți și că ei își datorau rangul și averile superiorității lor morale, culturale. Nu merită să demontăm această fabulă. Fără a exprima nici cea mai mică judecată de valoare, istoricul nu poate să nu sublinieze că înalta aristocrație a principalelor țări europene descindea din soldați și oameni de curte care, în luptele lor religioase și constituționale din secolele al XV-lea și al XVII-lea, s-au angajat de partea învingătorilor din țările lor“ (op. cit., p. 19). Conform acestei critici „mulțimea a devenit atotputernică, iar materialismul ei mediocru a înlocuit criteriile din epocile revolute. Banul a devenit rege. Oameni fără valoare se bucură de bogății și opulență, în timp ce merituoșii și valoroșii rămîn fără nimic“ (op. cit., p. 19). Capitalismul, este adevărat, pare să fi bulversat liniștea umană. Doar în aparență, deoarece nu capitalismul a inventat căutarea umană, spiritul său faustic. Dacă organizarea socială de azi nu ar fi purtat numele de capitalism, atunci trăsăturile lumii de azi ar fi putut fi regăsite sub altă denumire, dar ar fi fost aceleași. Conform acestor critici, avantajele ajung la cei care nu sînt merituoși. „Democrația capitalistă a pieței“, așa cum o numește Mises, a fost și este permanent contestată, fiind considerată imperfectă. Vremurile de azi nu mai sînt bune și pentru că „într-o societate fondată pe caste și statut social, individul poate arunca vina destinului potrivnic asupra condițiilor aflate în afara controlului său“ (op. cit., p. 21). Prin nostalgia față de vremurile bune, trecute, se produce un refuz al indivizilor de a-și asuma morala socială înaltă, democratică. În capitalism, se întîmplă că fiecare individ trebuie să-și asume destinul. Este un lucru dificil de înțeles și dificil de pus în practică pentru mulți dintre noi. Există aici o exigență, și anume aceea că societatea tratează pe fiecare după contribuția adusă la bunăstarea semenilor. Mises arată: „Prăpastia dintre ceea ce un individ este și obține pe de o parte, și ceea ce el crede despre propriile-i capacități și realizări, pe de altă parte, ni se dezvăluie fără milă: reveriile legate de o lume «justă», care să-i trateze în funcție de «adevărata lor valoare», constituie refugiul tuturor celor care sînt victime ale unei lipse de autocunoaștere“ (op. cit., p. 25).
Fac parte din generația celor care pentru a vorbi la telefon de la Craiova la Caracal trebuia să meargă cu bani mulți în buzunare la o clădire ciudată care se chema PTTR (Poștă, Telegraf, Telefon, Radio, în România). Acolo mergeai sfios în fața unei femei cu mustață care te întreba cine ești și ce vrei. Dacă nu te pierdeai cu firea, caz în care o luai la goană înapoi spre casă, trebuia să-i răspunzi la aceste întrebări, dar și la multe altele. Își nota dorința ta, după care te invita în sala de așteptare, adică o încăpere ce mirosea a imitație de piele și transpirație și care avea aliniate pe margini un fel de scaune pe care stăteau așezați colegii tăi de așteptare. Cabinele în care ți se dădea legătura erau puse pe cealaltă parte a sălii. În ele erau așezate un fel de instrumente cărora în epocă li se spunea telefoane, dar care nu erau decît niște aparate ciudate, care la noi semănau foarte mult cu cele imaginate la început de către inventatorul lor. După mai multe zeci de minute, cînd îți venea rîndul să vorbești la Caracal, ți se striga în sală, fără a ți se pronunța numele, că ai legătura la Caracal. Știai că despre tine este vorba și o zbugheai către cabina telefonică pe care femeia cu mustață ți-o țipa în sala de așteptare: „Caracalul la cabina 7, vă rog!!!“. Totul, absolut totul, era înregistrat de către cei de la Securitate și ideea că ai putea face politică „anti“ la telefon era una năstrușnică. Nu puteai să vorbești foarte mult. Costurile erau foarte mari și, chiar dacă aveai bani, convorbirea îți era tăiată pentru că mai așteaptau și alții la rînd. Era ceva barbar în acest mod de comunicare, dar era un primitivism cotidian, unul cu care ne obișnuiserăm cu toții și pe care avem datoria de a nu-l uita. Sigur, nu am dorit să combat un exemplu cu altul, ci doar să rememorez puțin, să vorbesc despre comunicarea de dinainte de rețelele de socializare de azi. De fiecare dată cînd deschid telefonul pe o astfel de rețea, să zicem Facebook, și pot comunica la modul direct cu prietenul meu din Canada îmi amintesc de PTTR și exclam: „Ce vremuri urîte am putut să trăiesc!“
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
Foto: wikimedia commons