Vremuri noi, idei şi mai noi
În discuțiile de zi cu zi pe care le am, întîmplător sau programat, cu părinții, fac eforturi considerabile să nu mă las înghițită de prejudecățile generației mele și să țin pasul cu „noile tendințe“ în educația copiilor. Recunosc, e destul de tentant să mă retrag din fața nedumeririlor cu replica obosită „pe vremea mea, pe vremea noastră“, dar știu bine că „vremea mea sau vremea noastră“ nu mai seamănă deloc cu vremea de acum: probleme, ritm, soluții, curiozități, tentații, întrebări, îngrijorări, perspective cu totul diferite. Și totuși, există cîteva convingeri ale adulților din jurul meu care mă lasă visătoare. Complet debusolată. Iată cîteva dintre ele.
- „Vreau să fiu prietenul/prietena copilului meu, nu tatăl/mama lui.“ Evident, o replică pe care școala vieneză de psihanaliză ar savura-o pînă la extaz. N-am să intru în detalii interpretative: am să spun doar că mi se pare, în cel mai bun caz, un soi de sfială dinaintea exercitării rolului de părinte, rol pe care te pregătești să îl joci în viața copilului tău. Cu alte cuvinte, resimți autoritatea de părinte ca fiind ceva rău, fundamental restrictiv. Dialogul de la egal la egal e, în schimb, miraculos. Nu exclud total această opțiune, dar am cîteva nedumeriri. Nu, nu sînt nedumeriri cosmice, metafizice, ci pragmatice, de rutină: cum poți fi, de exemplu, prieten cu un copil de 6 luni, care depinde de tine pentru a supraviețui și a se dezvolta? Cum îl înveți, prietenește, pe unul de 4-5 ani să se spele pe dinți sau să nu își mai lase bocancii plini de noroi în mijlocul sufrageriei? Cum decizi – pardon! – dialoghezi, amicalmente, cu un copil despre alegerea grădiniței, a hranei sănătoase, despre căciula care trebuie să stea pe cap la minus trei grade sau despre strada care nu poate fi traversată brambura? Un „prieten“ nu decide nici pentru un adult, ce tratament trebuie să urmeze, în cazul unei îmbolnăviri, sau ce reguli de comportament în familie trebuie să respecte.
- „Vreau să îi dau copilului meu șansa să se exprime liber, fără constrîngeri.“ Foarte frumos. Dar ca să se exprime liber, ar trebui mai întîi să aibă ce să exprime și să știe să se exprime. Fiindcă are nevoie de un auditoriu care să îl înțeleagă și care să accepte să piardă timpul să asculte ce are el de exprimat. Iar pentru asta, printre multe altele, e musai să învețe reguli de vorbit și scris, de dialog, de comportament, de citit și ascultat, de învățat etc. Altfel, e ca și cum ai spune că cel care îți explică legea gravitației te împiedică să zbori cu avionul.
- „Îl înscriu la cît mai multe cursuri de dezvoltare personală.“ Există, într adevăr, cursuri de dezvoltare personală pentru copii. Mi se par stranii astfel de „oferte educaționale“ pentru cei mici, dar voi vorbi cu alt prilej despre ele. Să vedem, însă, ce materii, ce cunoștințe și ce deprinderi li se propun spre învățare unor copii cu vîrste între 4 și 6 ani. Iată cîteva fragmente dintr-o programă luată de pe Internet, programă care aparține unui centru educațional pus în slujba preșcolarilor: curajul de a acționa, ascultarea activă, asumarea deciziei, transformarea problemelor în oportunități, rezolvarea conflictelor, formarea intuiției, autocontrol, răbdare, empatie, înțelegerea și aprecierea formelor artistice, cunoștințe artistice fundamentale, dezvoltarea gîndirii strategice, leadership personal, creația de produs și stabilirea prețului, management de produs, comunicare antreprenorială, salutul – primul semn al politeții, comportament civilizat în vizită, simulări despre politețe (?) etc. Fiecare curs are şase sesiuni. Doar şase sesiuni!
Recunosc, e copleșitor: dacă aș fi învățat măcar un sfert din ce scrie mai sus (în afară de ultimele deprinderi, cele de politețe, pe care mi le-a imprimat mama, autoritar și fără prea multă libertate de exprimare, dar și fără costuri suplimentare), astăzi aș fi făcut parte dintr-o generație de genii înțelepte și bogate. Dar n-a fost să fie. Mă uit cu interes spre viitor.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: Andrei Ivan