Vreau să fiu Mascota ta, Nicolae Titulescu!

În urmă cu oarecare timp, administratorul site-ului www.didactic.ro a publicat unul dintre articolele mele, în care prezentam modele de „aşa nu“ din activitatea dascălilor. Reacţiile utilizatorilor au fost, cu mici excepţii, necruţătoare la adresa mea: văd doar lucrurile rele, oricine poate critica de la distanţă, profesorii se frămîntă, pun suflet. Concluzia, tot a unui forumist, a fost: „Pînă la urmă, nu sîntem Liiceanu sau Pleşu, ci nişte oameni normali, care se străduiesc.“ (!)

Trebuie să spun că mesajele cu pricina nu m-au lăsat indiferentă: am încercat, tenace, să găsesc excepţiile, proiectele didactice cu adevărat remarcabile, concursurile sclipitoare, ideile inteligente, şi am găsit, în cel mai bun caz, lecţii cuminţi despre sintaxă, ore rezonabile de geografie, prezentări prudente ale evenimentelor istorice.

În schimb, sînt din ce în ce mai convinsă că site-ul dascălilor este o sursă inepuizabilă de umor involuntar, melancolie, deznădejde. Iată, din nou, cîteva exemple de „străduinţă“ profesorală, găsite la primul clic dat pe paginile www.didactic.ro.

O şcoală din Slatina îi cheamă pe copii şi pe învăţători la un concurs cu totul special: „Avem plăcerea de a vă invita să participaţi la concursul comemorativ «Vreau să fiu Mascota ta!», pentru cinstirea memoriei marelui diplomat şi om de cultură oltean Nicolae Titulescu, ce va avea vernisajul (cine, Titulescu???? – n.a.) pe data de..., cu scopul de a sărbători luna martie, ca lună a unuia dintre cei mai mari diplomaţi români din toate timpurile, Nicolae Titulescu.“

O profesoară – de geografie, probabil – încearcă să ne scoată din amărăciunea cu care ne privim azi ţara, dîndu-ne cîteva motive la îndemînă s-o iubim: „O să vă spun punctul meu de vedere, enumerînd motivele pentru care iubesc această ţară. În primul rînd, are o geografie extraordinară, cuprinzînd toate formele de relief, munţi falnici, cîmpii întinse, dealuri înalte şi podişuri mlădioase; clima este favorabilă, avînd patru anotimpuri distincte, fiecare cu frumuseţea lui.“ (Ca să fiu sinceră, dacă la varietatea reliefului aş mai rezona, la climă am o problemă: vara, cînd la Berlin sînt 18 grade, iar la noi 40, aş lăsa baltă „podişurile mlădioase“ pentru landurile răcoroase.)

Un alt profesor, de data aceasta de religie, anunţa un moment important din viaţa creştinilor: „Ne apropiem de acea Înviere pe care o numim Paştele.“

Într-un spectacol dedicat Zilei Mamei, cineva, un alt dascăl, s-a hotărît să pună în versuri destinul amar al femeii: „Aşa e mama / şi a fost bunica, / Aşa sîntem femei lîngă femei, / Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica,/ Doar nişte „ele“ ce slujesc pe „ei“. / Ei neglijenţi, / Iar noi foarte calme,/ Ei încurcînd ce noi limpezim, / Ei numai tălpi şi noi numai palme, / Acesta e destinul femeiesc. / Şi-n fond, ce fac femeile pe lume? / Nimic măreţ, nimic impunător. / Schimbîndu-şi după ei şi drum şi nume, / Pun lucrurile iar la locul lor.“

Un profesor vîlcean, îndrăgostit de plaiurile natale, dă drumul preaplinului său sufletesc şi lingvistic: „Costeşti, vatră de vieţuire multimilenară (...) a oferit condiţii optime de trai pentru oamenii care au valorificat produsele oferite de pajiştile, codrii, poienile, toate fiindu-le resurse primare de vieţuire, cărora perseverenţii lor le-au completat şi amplificat cu numeroasele activităţi întreprinse ca oieri, prelucrători ai lemnului, ai pietrei, ai pomiculturii.“

Sînt de acord: sîntem oameni normali, nu ca filozofii mai sus amintiţi...

Maria Iordănescu este psiholog.