Voluptatea nenorocirii
Am un prieten pe strada mea cu care stau la poveşti de fiecare dată cînd ne întîlnim. După spusele lui, el ar avea cam 70 de ani, după cum îl văd eu, să aibă vreo 130. De fiecare dată cînd ne vedem, cîte un zîmbet larg ne lăţeşte amîndurora gurile. Ne spunem rînjind sincer „Ce mai faceţi? Foarte bine, dar dumneavoastră“, ne mai spunem una-alta, iar apoi primesc negreşit o mică informare asupra sănătăţii sale. De fiecare dată îl doare cîte ceva, altceva. Buletinul medical e comunicat prompt şi cu oareşce mîndrie. Prietenul meu e mîndru de inventivitatea trupului său bătrîn.
Vine şontîcăind pe stradă. Îşi trage un picior, se sprijină în baston şi priveşte lumea prin nişte lentile de ochelari groase şi fumurii. Gîdilă cu vîrful bastonului cîte o mîţă din tîrla de pisici care-l însoţeşte pînă la colţul străzii. Le hrăneşte împreună cu nevastă-sa, iar mîţele, ale naibii, se dau recunoscătoare, cum îl văd, cum se trîntesc cu burţile albe în sus, precum cîinii. „Aaa, bună ziua, stimată doamnă!“, mă ia moşul meu la politeţuri exagerate. „Bună ziua, bună ziua, răspund, ce mai faceţi?“ „E, ce să facem, tîrîş-grăpiş, azi mă doare rău piciorul, cred că e de la vremea asta“, mă pune el la curent. „Ia spuneţi-mi“, zice, „sînteţi cumva din Negru-Vodă?“ Fac ochii mari, apoi îmi pică fisa. O fi văzut tătari cu ochii oblici pe acolo. „Nuuu, zic, sînt de aici, părinţii-s din Constanţa“, completez ca să nu-l las nedumerit. „Aha, se explică“, zice moşul precaut. „O ţigară mai aveţi de dat?“, sondează el apoi un teren deja prietenos, căci obişnuiam să-i hrănesc viciul ca pe al meu, de fiecare dată cînd avea nevoie. „Oooof“, zic, „nu mai am, că m-am lăsat de fumat.“ „Nu mai spuneeeeţi...“, zice, plesnindu-se cu palma peste piciorul sănătos, ca la auzul unei nenorociri. „Da, din păcate“, zic şi eu cu multă tristeţe nedisimulată şi ne despărţim aşa pînă la următoarea întîlnire.
Ca mulţi alţii de vîrsta lui, bietul meu prieten găseşte în fiecare nimic cîte ceva care să-l scoată din şontîcăiala zilnică a unei vieţi care se apropie de final. Cele mai savurate poveşti sînt cele despre cunoştinţe care s-au îmbolnăvit, sau care au căzut şi şi-au rupt şoldurile prin baie. Poveştile astea sînt ascultate şi repovestite apoi cu un amestec bizar de părere de rău bine manifestată şi o voluptate a disecării nenorocirii altuia. Ca mulţi alţii, o sta cu ochii ţintă la televizor şi s-o înfiora la auzul ştirilor apocaliptice despre lipsa gazelor la iarnă, de pildă. „Vai, ce nenorocire“, îi auzi zicînd cu o anticipare a nenorocirii care o să vină. Îi impresionează şi montajele astea idioate, găselniţa habar n-am cui, în care îţi trec rapid prin faţa ochilor scene cu bolnavi însîngeraţi, medici înfricoşaţi, soldaţi cu arma la picior, totul pe o muzică de filme de groază – „Ebola în Europa!“ – scrie mare pe ecrane, iar lumea se aşază mai bine în fotolii, în aşteptarea grozăviei.
Tot aşa, mai găseşti pe cîte unii care-ţi răspund cu un oftat din rărunchi la întrebarea „Cum a fost în vacanţă?“ În vacanţa lor s-au întîmplat toate nenorocirile. Nevasta a făcut intoxicaţie alimentară, maşina de închiriat s-a stricat, preţurile erau mari, ospătarii cam nesimţiţi. Omul povesteşte despre vacanţa asta ratată tot cu un soi de plăcere masochistă. Îţi pomeneşte de toate neplăcerile, cu o faţă pe care străluceşte autonom un bronz sănătos.
Unii se simt bine cînd se scaldă în nefericire. A lor sau a altora. Prietenul meu de pe stradă şi-o poartă la piept, ca pe o medalie. Trăieşte în ea, o împărtăşeşte, o caută şi la alţii. Ar fi bun de luat pe undeva printr-o redacţie de ştiri. E ca personajul ăla al lui Oz, Tzivi Provizor îi spune, căruia îi plăcea să dea toate veştile proaste. Avioane prăbuşite, cutremure, feriboturi scufundate, cancere ale cunoscuţilor sau ale celebrităţilor, erupţii de vulcane. Parcă-l văd intrînd la noi în redacţie cu ochii strălucind: „Ai auzit, iar i-a chemat pe ăştia la DNA!“
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.