Voi fi un părinte bun?

Am fost de nenumărate ori martora frămîntărilor care vin la pachet cu dorinţa de a avea un copil: ar trebui să-l fac atunci cînd voi avea ce să-i ofer; la ce bun să-l aduc pe lume într-o ţară imposibilă? Copilul trebuie făcut din iubire; copilul trebuie făcut la tinereţe, cînd răbdarea ta n-a fost supusă prea multor încercări; copilul trebuie făcut la maturitate, cînd înţelepciunea devine resursă şi pentru răbdare, şi pentru iubirea necondiţionată. Dacă-l fac, cum am să ştiu să mă feresc de greşelile pe care le-au făcut părinţii mei cu mine? Am fost copil sărac, vreau să-i dau tot copilului meu, dar cît să-i dau şi cît să-l învăţ să obţină? Şi, în sfîrşit, întrebarea cea mare: voi fi un părinte bun? Am auzit, de asemenea, nenumărate mărturisiri, răspunsuri, spuse răspicat sau mai în şoaptă, venite tot la pachet cu dorinţa de a avea un copil: fiindcă vreau să mă simt împlinit(ă); pentru că un copil îmi ordonează viaţa, priorităţile; din dragoste pentru celălalt; fiindcă aşa a fost să fie; am pentru ce să lupt etc. 

Mai întîi, cred că şi întrebările şi încercările de a răspunde sînt legitime. Apoi, cred că răspunsul corect la întrebarea de ce fac un copil se conturează abia după ce-l faci: acesta este răspunsul esenţial, cel care te învaţă să faci mai puţine greşeli decît părinţii tăi, cel care îţi dă răspunsul la întrebarea cum să fiu un părinte bun sau cum să-i amintesc de reguli ori recompense, cel care îţi va spune cum să transformi teama de sărăcie în generozitate, cel care te va face să iubeşti fără „doar dacă“ şi „poate“. Orice ai avea în minte atunci cînd l-ai conceput, frica de risipire, găsirea unui rost, sprijin la bătrîneţe, grija pentru ce laşi în urmă, toate prind un nou înţeles după primele cearcăne apărute de grijă, după zîmbetul cu care întîmpini primii paşi, după varicelă, primul ghiozdan, notele de la şcoală, prieteni, acnee, înamorări eterne care durează o săptămînă, uşi trîntite, liste prea scurte cu cei admişi la facultate, ore de aşteptare cu ochii pe ceas, nore imperfecte sau gineri nepoliticoşi, nepoţi neascultători. Abia „după“ afli dacă te simţi împlinit(ă), dacă ţi-ai găsit rostul, dacă ce laşi în urmă te mulţumeşte. 

Apoi, nu există, evident, reţete pentru a deveni o mamă/un tată perfect pentru copilul tău. Cu toate astea, există milioane de părinţi perfecţi pentru copiii lor. Cred că devin un părinte mai bun odată cu întrebarea cum să fac să fiu un părinte mai bun. Pusă rar, atît cît să nu se transforme într-o obsesie, dar în momentele esenţiale în relaţia dintre mine şi copilul meu, întrebarea aceasta mă poate ajuta să pornesc alături de el fără prejudecăţi, fără şabloane şi principii înţepenite. Mă poate ajuta să-l ascult, să-l observ, să-i ştiu nevoile şi dorinţele. Am lucrat într-un loc cu mulţi copii abandonaţi de părinţi. Un loc în care, deşi aveau tot ce-şi puteau dori, toţi, dar absolut toţi ajungeau să provoace acelaşi dialog: „De ce m-a părăsit mama?“ „Fiindcă era foarte săracă şi s-a gîndit că aici, în organizaţie, vei avea tot ce-ţi trebuie. Aşa a crezut că e mai bine pentru tine.“ „Aş fi trăit şi cu pîine şi apă, dacă m-ar fi ţinut lîngă ea.“ Toţi, dar absolut toţi îşi imaginau că viaţa alături de părinţii naturali, oricît de plină de lipsuri ar fi fost, ar fi fost o viaţă perfectă. O viaţă în care protecţia şi iubirea mamei sau a tatălui ar fi făcut mai mult decît tot ceea ce aveau în organizaţie. Am lucrat, după cum spuneam, într-un loc cu mulţi copii abandonaţi de părinţi. E un loc bun de risipit îndoieli. Şi de găsit răspunsuri.

Maria Iordănescu este psiholog.