Vocaţia de director de spital

12 iulie 2007   Societate

Moartea domnului Lăzărescu e un film de succes. Ce-i drept, nu e chiar pe gustul meu, dar asta nu înseamnă mare lucru, nu sînt expert în domeniu. Recunosc, e în mod sigur bine făcut, bine regizat şi mai ales bine jucat, dar nu mi se pare a fi un mare film, o capodoperă. Nu am găsit în el cine ştie ce inefabil, cine ştie ce miză psihologică sau metafizică. Succes însă a avut, după indicatoarele tuturor măsurătorilor de succes: premii internaţionale de tot felul, mediatizare de prima clasă, spectatori cu duiumul. Este însă un film care m-a speriat, tocmai prin succesul lui incontestabil. Mi-a adus deodată în faţa ochilor impactul enorm al problematicii medicale asupra societăţii româneşti. Problemele îmi sînt, evident, binecunoscute. Sînt frămîntările mele "de serviciu", de zi cu zi, sînt obsesiile zilelor de week-end sau de vacanţă, sînt gîndurile din multele nopţi fără somn. Asta intră de 30 de ani în chimia vieţii mele cotidiene, de cînd m-am hotărît să devin medic în România. Detaliul care mi-a lipsit pînă acum a fost impactul eşecurilor uriaşe ale medicinei româneşti asupra lumii în care trăim, locul pe care se situează între mizerabilele probleme politice, economice, culturale. Uite că locul este, din nenorocire, în faţă, în faţă de tot, atît de în faţă încît devine fenomen cultural. De succes. Cine poate se duce să-şi vadă de sănătate în Occident, după bunul exemplu al capilor naţiunii; cine prinde trenul se duce să practice medicina în Occident. Pot să-mi imaginez foarte bine că în viitorul apropiat numeroşi pacienţi români (prosperi) se vor duce să fie trataţi de toate cele, în clinici de prestigiu, la Viena, Bonn sau Paris, de către medici români (prosperi). Ce-i drept, rămîn în România părinţii, şi ai unora, şi ai celorlalţi, bieţi pensionari pentru care biata medicină românească e tocmai bună. Chirurgia este din ce în ce mai scumpă. Există şi teoria că, în România, nu se poate face performanţă în chirurgie fără a avea o poziţie de putere administrativă. Asta explică - se zice - şi faptul că, dintre medicii care practică o politică militantă, de partid, un procent relativ mare sînt chirurgi. Argumentul este: trebuie să fiu aproape de locul unde se împart resursele, pentru a putea dirija o cotă însemnată către spitalul meu, institutul meu etc. Ca să rezolvi problemele unei secţii, trebuie să fii director de spital, iar ca să administrezi un spital trebuie să ai măcar o poziţie importantă în Parlament, dacă nu una în Guvern. Pe mine, unul, nu m-a interesat niciodată politica sanitară; nu înţeleg pe deplin nici calculele indicilor elementari de sănătate publică, iar puterea, cel puţin sub această formă seacă, nu m-a tentat niciodată. Nu am apetit, nu am "organ" pentru a fi director de spital, de direcţie sanitară sau, Doamne fereşte, de înalt funcţionar în Ministerul Sănătăţii. Nu am vocaţie de manager. Am avut alte direcţii de interes: mi-a plăcut să fac o operaţie pe care alţii nu o fac, să am o idee pe care alţii nu o au, să pun pe hîrtie un gînd pe care alţii nu l-au avut. Ambiţia deci nu îmi lipseşte. Ea a îmbrăcat însă alte forme: ştiinţifice, chirurgicale. Actul chirurgical este nemijlocit o intervenţie directă asupra pacientului. Prin urmare, şi consecinţele tratamentului sînt legate direct de medic, succesele sînt mai spectaculoase, iar eşecurile - mai răsunătoare decît în alte domenii medicale. Jurnaliştii caută eroi de-a gata, numai buni de a fi serviţi calzi la micul dejun, pe prima pagină a vreunui cotidian, sau la cină, la ştirile TV. Cîte un medic se află prin preajmă şi - ca să vezi întîmplare - în cele mai multe cazuri el e un chirurg minunat, cu isprăvile lui nemaivăzute. Mă aflu de o bucată de vreme în situaţia de a mă dedica unui domeniu formidabil: chirurgia oncologică. Ce perspective, ce aventură în medicina modernă! E o luptă în linia întîi cu teribilul flagel al omenirii, o misiune căreia merită să-i dedici viaţa. Nu-mi lipsesc pentru asta decît cîteva detalii: tomografia computerizată, endoscopia, terapia intensivă, antibioticele, instrumentarul chirurgical, materialul de sutură... Şi, uite aşa, nobleţea şi romantismul leşină şi îşi dau duhul în lumina orbitoare a realităţii. "Ca să fii ministru bun, trebuie să ai vocaţie de stăpîn" - spunea Petre Ţuţea. M-am întrebat adesea ce-ţi trebuie ca să fii un bun director de spital? Ştiinţă de carte, diplomaţie, relaţii mondene? Să fii inteligent, descurcăreţ? Probabil cîte puţin din toate, dar cred că cel mai important lucru este să îţi pese. Asta trebuie să fie vocaţia de director de spital. Probabil că în România se va îndrepta ceva atunci cînd directori şi miniştri vor fi oameni cărora să le pese. Care să nu uite, dacă au ştiut vreodată, sau să afle acum, de ce a apărut pe lume medicina: să vindece, dacă poate, iar atunci cînd nu poate, să aline suferinţa. E adevărat, medicina a devenit, chiar în cele mai bogate societăţi ale Occidentului, foarte greu de finanţat. E adevărat, nu se poate gestiona domeniul sanitar cu mottoul "să facem totul", nicăieri în lume; există însă o limită a sărăciei în medicină sub care nu se poate coborî fără riscul ca directorul (mă rog... managerul) să devină master of disaster. Am trăit experienţa economiilor cu orice preţ în anii ’80, cînd eram student şi mai apoi stagiar. Am văzut rafturile goale ale farmaciilor spitalului, am mai trimis pacienţii internaţi în spital să-şi cumpere antibiotice de la farmacia din oraş, am văzut întreruperea programului operator pentru lipsă de ser fiziologic, tifon sau alcool sanitar. Ieri am scris o reţetă de antibiotic "de oraş", pentru un pacient internat. Aştept cu inima strînsă evenimentele, în registrul patetic al Morţii domnului Lazărescu. La televizor am apărut de curînd (nu sînt telegenic!), am dat un amplu interviu, la gazetă scriu. Aud că va avea loc un curs intensiv de management pentru viitorii directori de spital. Or mai fi locuri libere? _________________ Cătălin Vasilescu este medic chirurg, conferenţiar dr. la Universitatea de Medicină.

Mai multe