Viziunea mai hard de după
A nul ăsta am plonjat cu capul înainte în ligheanul cu sărbători, mai mult ca niciodată. M-am lăsat dusă de val, cu toată bunăvoința de care n‑am mai fost în stare de mult. Doar că un spiriduș malițios, un descendent al lui Grinch cu mentalitate de Scrooge, a fost mai mereu pe urmele mele, dejucîndu-mi, la limita cu dezastrul, intențiile aparent nobile.
Totul a început puțin înainte de sărbători, cînd luasem deja hotărîrea să „fac totul“, îmbibată de spiritul Crăciunului. Ducîndu-mă la Sinaia cu niște prieteni, mi‑am stabilit ca rezoluție dinainte de Anul Nou să nu mă mai enervez din nimicuri și să fac lucrurile cu mîna mea. Ajunsă acolo, am scos oamenii în oraș, am băut ciocolate calde cu frișcă și am cumpărat nimicuri, am încercat toate tertipurile facile de mică fericire cu orice preț. Dar, la un moment dat, nici asta nu mi s-a mai părut de ajuns. Așa că am riscat un gest nobil și îndrăzneț de-a dreptul: am mutat, cu încă cineva, o masă destul de grea (avea o oglindă inclusă) pe scări în sus. Cum a spus unul dintre prietenii mei mai tineri care a ajutat la întreprindere, eram precum Stan și Bran cu pianul pe scări. După ce am ajuns la destinație, cu chiu, cu vai, ne-am așezat pe o canapea și am început să ne povestim (doamna părtașă la eveniment și cu mine), pline de autoreverență, propriile isprăvi. Eram eroice, gestul fusese simbolic (un început pentru un viitor an de do it yourself). Rezultatul real și mai puțin simbolic a fost o lungă durere de spate.
A u urmat sărbătorile propriu-zise, cu delicioasa lor glazură. O glazură uneori albastră-verzuie, excesiv de dulce, cu gust de îndulcitor… Familiile se bucură de toate cele, mîncînd, vesel și reglementar, cozonac cu lapte în fiecare dimineață în vecinătatea bradului proporționat, frumos mirositor și echilibrat împodobit. Nu contează că unul vrea un siropos film de Crăciun, altul un Woody Allen sau un horror. Nici că aproape nimeni dintre cei prezenți nu vrea să facă nici una din treburile obișnuite ale casei care, acum, se îngrămădesc în ritm de musafiri și mese prea dese: spălat de vase, șters pe jos, spălat și uscat rufe. Acum nu e loc de așa ceva: totul e Zen și glamour, ne bucurăm în comun, deși descoperim (noi, membrii unei familii standard) că în multe nu gîndim chiar la fel, că uneori strălucirile sînt stele lipite cu poleială pe primul cer la îndemînă, ca-n Mary Poppins.
Într-una din zilele de Crăciun, mă scol de dimineață și găsesc cioburi mai peste tot: în coșul cu ace de cusut, în pungile mari pline de alte pungi, mici, pe șorțul doamnei care ne mai ajută cu treburile casei. În fericirea petrecerii precedente, un vas, probabil de Iena, se făcuse țăndări fără ca cineva să-l observe. Nu mă pot abține ca, în timp ce strîng, cu minuție, cioburile (rezoluția de a face lucrurile bine nu mă părăsise) să le caut semnificații, nu dintre cele mai luminoase. Facem o vizită, undeva în apropiere de București, unei rude. În decorul suprarealist, pe fond de Antena 1, stăpîna casei ne povestește relația ei cu Biserica: nu mai primește popă în casă, deși cel din sat e foarte bun, dă diverse chestii, printre care și calendare ortodoxe. Relațiile de familie se pun în termeni de cine dă și cine nu dă. La sfîrșit, primim un cîrnat în folie de plastic.
În noaptea de 31 decembrie, mă hotărăsc să pornesc mașina de spălat, ca nimic să nu treacă în murdărie granița dintre ani. Cu puțin înainte de plecarea la revelion, ni se întrerupe curentul. Cînd încercăm să remediem problema de la siguranțele automate, se aude doar cîte un poc. Sunăm un prieten, prietenul instalator și din cînd în cînd electrician, care ne-a scăpat, de-a lungul a douăzeci de ani, de mai toate belele, și el ne explică cum să facem ca să ne restabilim curentul. Mașina de spălat pare să fie de vină, deși e aceeași (e adevărat că, și ea, de vreo douăzeci de ani). Doar că, brusc, descoperim că s-a învechit. Iarăși constat, cu aceeași tristețe naivă, că nimic nu e permanent.
C urentul revine. Noi plecăm. De revelion, la restaurantul unde ne-am nimerit, cîntă Nicu Gigantu. E, într-adevăr, gigant, uriaș. Nu neapărat ca voce. Doamne în rochii cu paiete, bine mulate pe formele pline, pe tocuri roșii, se învîrt ținînd pasul, impecabil, în hora ce mi se flutură fix pe sub nas (am o masă bună). Nimeni nu greșește pasul, nici domnul în costum gri și cu chelie ce o însoțește galant pe soția lui distinsă. Oamenii se învîrt tot mai cu foc, eu sînt invidioasă. Nu știu pasul de horă. Vin dintr-o familie în care se glumea și se fuma de revelion. Abia mișc și eu, puțin, la ce am învățat singură, „pe vremea mea“: ceva rock, twist, reggae și blues. Ratez singurele trei rock-uri pentru că partenerul meu, prea binedispus, se duce să dea noroc cu alte persoane de la masă. Vinul curge, orele trec și hora se învîrte tot mai tare. După 12, am o singură, meschină satisfacție: partenerul meu, deja plutitor de-a dreptul, se prinde în horă, fără să știe, desigur, nici el pașii. Hora se cam duce de rîpă. Și sîntem într-un alt an.