Viva Las Vegas?

8 iulie 2015   Societate

În octombrie 2014 am ajuns în Las Vegas împreună cu o prietenă din Statele Unite. După cinci zile de condus prin deşert, intrarea în oraş ne-a sporit adrenalina: benzile s-au înmulţit, traficul era haotic, reclamele la cazinouri se amestecau cu anunţurile de

(agenţii care te scot din închisoare pe cauţiune) şi capele pentru căsătorii. Ne-am îndreptat către „The Strip“, zona cea mai opulentă a oraşului. Zărim Turnul Eiffel, Statuia Libertăţii şi ajungem la Treasure Island (Insula Comorilor), hotelul unde prietena mea a făcut rezervare pentru două nopţi. Treasure Island este o clădire imensă, aurie, cu mii de camere, cazinou, magazine, restaurante şi o piscină în care se stă pe margine şi se beau cocktailuri. Către recepţia hotelului, trecem printre aparate electronice din care se aud zgomote de clopoţei, ciocane, tobe. 

După cîteva nopţi dormite în maşină, ne-am pomenit într-o cameră de 4 stele, cu paturi duble şi panoramă. Ne-a costat 30 de dolari de persoană, mai puţin decît hostel-ul pentru tineret. Cînd vreau să ies din hotel către parcare, mă opreşte un tînăr blond şi elegant pe nume Alfred, care îmi spune că are un bunic din România şi mă invită să încerc o cremă antirid minune. Mă aşez pe scaun, el aplică crema pe un ochi, după care o şterge şi îmi pune o oglindă în faţă – văd diferenţa? Nu. Alfred mă asigură că apare după cîteva zile. Sigur nu vreau să cumpăr? Îmi face reducere. 

Nu departe de Treasure Island este Caesar’s Palace, palatul cezarului: magazine de lux, fîntîni arteziene spectaculoase, un magazin pentru colecţionari de unde poţi cumpăra „Declaraţia de independenţă a Statelor Unite“ pentru 150.000 de dolari. Tablouri, sculpturi, cerul e pictat pe tavan, flori artificiale, arcade şi statui clasice din marmură. La magazinul Apple era coadă ca la intrarea la concertele rock, nu de mult a apărut noul iPhone. Intru într-o galerie de artă despre care mi se spune că e cea mai mare din SUA. Lucrări de Rembrandt, Dalí şi Andy Warhol. La un moment dat, galeria se închide, se trag cortinele, culoarul de afară se întunecă şi la fîntîna arteziană din faţă începe un spectacol. Mi se pare că îl aud pe Sean Connery. Un robot care arată ca un rege mitologic supărat şi încearcă să împace alţi doi roboţi mai tineri care se războiesc cu efecte speciale de foc şi apă. 

Ajungem în cazinou şi ne îndreptăm spre

-uri. Printre zecile de aparate ne oprim la

singurul loc unde poţi juca pe bani puţini. Atracţia principală – băuturile gratis pe care le primesc toţi clienţii cazinoului. 

45% din bugetul statului Nevada se trage din jocurile de noroc 

Cazinouri, hoteluri, restaurante, resort-uri de lux – jocurile de noroc şi industria ospitalităţii pe care o susţin aduc prin taxe o contribuţie de 45% din bugetul întregului stat Nevada. Cu toate acestea, în Nevada, cazinourile plătesc taxe mult mai mici în comparaţie cu alte state americane. În Florida, rata de impozitare este de 35%, în New Mexico de 26%, iar Pennsylvania deţine recordul – operatorii de

-uri (aparate electronice) plătesc o taxă de 55%. În Nevada, cazinourile plătesc o rată de 6,75%, care a rămas aproape aceeaşi din 1977, cînd s-au legalizat pentru prima dată jocurile de noroc. Atunci cînd s-a încercat ridicarea nivelelor de taxare, lobbyiştii cazinourilor au blocat iniţiativele: deja contribuim cu aproape jumătate din tot bugetul statului! 

În România, sînt mai complicat de înţeles exact taxele plătite de operatorii de jocuri de noroc. Cînd am sunat la Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, instituţia guvernamentală care monitorizează piaţa locală, mi s-a spus că „am putea să vorbim o zi întreagă despre taxe“. Legile s-au schimbat şi ele de curînd. Astfel, cîştigurile pînă în 15.000 euro sînt taxate cu 1%, în comparaţie cu 25% cît era anterior, iar operatorii de jocuri din străinătate pot intra pe piaţa din România fără a fi stabiliţi legal aici. 

O persoană dependentă explică cum funcţionează jocurile de noroc 

„Jocurile de noroc funcţionează prin lăcomia omului“, mi-a explicat Florin, care se declară dependent de jocuri. „E foarte simplu. Cine are vrea mai mult, pînă la infinit. Iar atunci cînd pierd, oamenii îşi păstrează speranţa şi vor să recupereze ce-au jucat. Îşi spun: «Am pierdut 10 milioane (1000 de lei noi), dar mai joc, de-acum trebuie să mai şi cîştig»“.

Florin continuă: „Cei care cîştigă vor să cîştige mai mult. Dacă au cîştigat o dată, au încredere că or să reuşească şi a doua oară. Operatorii ştiu că acei clienţi vor reveni. Am cunoscut pe cineva care a cîştigat 25 milioane (2500 de lei noi), iar a doua zi a venit să joace din nou“. 

Dar planurile nu ies întotdeauna: „Mulţi pierd şi nu-şi permit asta. Se împrumută ca să joace din nou. Iar cei care îşi permit să piardă ajung şi ei în punctul în care nu-şi mai permit“. 

Aparatele electronice (

-urile) sînt cele care creează dependenţă cel mai rapid. Florin spune: „Aparatele sînt mai periculoase pentru că sînt făcute în aşa fel încît să dea, dar şi să mănînce foarte mult. Pariurile sportive sînt mai realiste, ţin de noroc, dar şi de cunoaşterea pe care o ai despre domeniu. Aparatele ţin pur şi simplu de noroc. Ar trebui limitate în afara oraşelor. Oamenii s-au şi omorît din cauza lor“.

Majoritatea celor care vin la jocuri sînt aceiaşi care se întorc în fiecare zi. Florin continuă: „Cînd intru într-o agenţie, am un sentiment de

că aceeaşi zi se repetă la nesfîrşit. Majoritatea sînt persoane dependente, dar ei nu se consideră aşa. E exact ca şi cum cineva s-ar duce la bar să bea în fiecare zi“. 

Iar uneori cîştigurile sînt mai periculoase decît pierderile: „Atunci cînd oamenii cîştigă e cel mai rău, asta le dă încredere că pot cîştiga şi mîine. Şi cînd pierd, nimic nu-i deznădăjduieşte – se gîndesc că o să vină o zi cînd or să cîştige din nou. Oamenii pierd zilnic şi se întorc zilnic. Este foarte greu să convingi pe cineva că are o problemă şi că trebuie să caute altă soluţie. Singura dată cînd văd asta este cînd ajung într-o situaţie fără scăpare“. 

Jucătorul – eternul optimist 

În Marea Britanie se estimează că ar exista aproximativ 450.000 de jucători problematici. Christopher Burn este un terapeut englez de la spitalul Castle Craig care tratează dependenţa. El avertizează asupra pericolului pe care îl reprezintă jocurile de noroc online: „Calculatorul şi cardul de credit sînt o combinaţie criminală. Fac jocurile de noroc accesibile oricui. Casa se transformă brusc în cazinou“. Jocurile de noroc, mai ales cele online, reprezintă dependenţa cu cea mai rapidă creştere din lume. 

Secolul 21 este caracterizat de dependenţele comportamentale. Domnul Burn spune că, în zilele noastre, „mutăm dependenţa de la euforia care vine cu ingerarea unor substanţe chimice către o fixaţie cu o lume virtuală care este foarte accesibilă“. Astfel de comportamente sînt jocurile de noroc, jocurile PC, pornografia, cumpărăturile sau reţelele sociale. 

Multe din aceste comportamente compulsive au aceleaşi simptome: toleranţa crescută (din ce în ce mai mulţi bani şi timp cheltuiţi pe jocuri), simptome de sevraj cum ar fi agitaţia şi iritabilitatea, obsesia, eşecul de a controla activitatea, căutarea refugiului în jocuri de la problemele cotidiene, pierderea interesului pentru altceva, folosirea minciunii pentru a acoperi această activitate, destrămarea relaţiilor şi chiar pierderea locului de muncă. Persoanele cu probleme de dependenţă ajung să împrumute bani de la cei apropiaţi sau chiar să fure. În cazurile cele mai grave, apare depresia sau tentativele de sinucidere. 

Christopher Burn descrie procesul de recuperare la Castle Craig, în Scoţia: „Programul nostru se bazează pe realism, asumarea responsabilităţii şi descoperirea sinelui. Majoritatea celor care vin la tratament au nevoie de consiliere financiară despre cum să se descurce cu datoriile. E important ca şi familia să fie implicată în acest proces, mai ales cînd vine vorba de gestionarea banilor şi a timpului“.

Jucătorii de noroc îşi motivează deseori acţiunile printr-o gîndire nerealistă. Domnul Burn explică: „Jucătorii de noroc vor crede uneori că sînt cîştigători, că reuşesc cumva să învingă sistemul. Dar, în cele mai multe cazuri, aceasta e o negare: îţi aminteşti cîştigurile, uiţi pierderile şi ignori lungimea perioadelor de timp petrecute jucînd“. 

Ce se poate face în România 

Pentru a înţelege ce se întîmplă în România, am vorbit cu Mariana State, psiholog în cadrul Centrului Equitas pentru terapia dependenţei: „Lucrez cu cazuri de dependenţă de 15 ani. Dependenţa de jocuri de noroc a venit ca un val acum doi ani. S-a atins un nivel critic şi oamenii şi-au dat seama că au pierdut controlul, dar clienţii pe care îi avem în prezent au jucat şapte-opt ani înainte să-şi dea seama că au o problemă“.

Doamna State consideră că e necesară o mai bună informare despre jocurile de noroc: „E nevoie de campanii de informare despre riscurile acestei activităţi. Am întîlnit persoane cu probleme de dependenţă de la 16 ani pînă la 60 de ani. Informaţia este foarte importantă, iar oamenii trebuie educaţi să ceară ajutorul. În România sînt centre unde pot găsi sprijin, dar oamenii trebuie să ştie în primul rînd de existenţa lor“. 

Cum ajută centrul Equitas persoanele dependente? „Metoda noastră terapeutică începe cu recunoaşterea problemei şi realizarea unui inventar moral, după care lucrăm la dezvoltarea personală şi menţinerea abstinenţei pe termen lung. În paralel, persoanele învaţă despre recunoaşterea situaţiilor de risc şi prevenirea recăderilor.“ 

Odată ce o persoană devine dependentă, e cu atît mai greu să realizeze că are nevoie de ajutor. Doamna State explică: „În România e nevoie de programe care să lucreze pe îmbunătăţirea relaţiilor familiale, mai ales între părinţi şi copii. Cei din jurul dependentului îl pot ajuta mai mult decît se poate ajuta el însuşi prin iniţiativa de a cere ajutor. Momentul în care trebuie apelat la un terapeut este atunci cînd apar anumite tulburări de comportament. Dacă cei apropiaţi încearcă să ascundă comportamentul sau devin agresivi, şi ei sînt prinşi în lanţul dependenţei“. 

Scopul industriei jocurilor de noroc este acela de a crea profit pentru proprietarii săi, profit cu atît mai mare cu cît jucătorii se agaţă mai mult de speranţa cîştigului. „Toate persoanele dependente spun aceeaşi poveste“, avertizează Christopher Burn, „un comportament care iniţial părea banal devine o obsesie şi o dependenţă care nu poate fi oprită, cu consecinţe devastatoare“.  

Manuela Boghian a studiat antropologia şi lucrează în domeniul comunicării. În prezent, este editorul blog-ului despre dependenţă al clinicii scoţiene Castle Craig. 

Foto: M. Boghian

Mai multe