Vîrstele nu se pot „explica“ celor mai tineri
Cred că ni s-a întîmplat tuturor, cel puțin o dată în viață, să ne împrietenim cu o persoană mult mai în vîrstă decît noi, fără să ne fie rudă și fără alte așteptări, cum ar fi moșteniri sau să ne fie mentor. Am cunoscut-o pe doamna despre care vreau să vă povestesc cînd trecuse binișor de 80, de fapt, cred că se îndrepta vertiginos spre 90, n-am știut niciodată, pentru că n-am întrebat-o cîți ani are, mi s-a părut nepoliticos. Cert e că era destul de bătrînă ca să nu mai iasă din casă decît la evenimente speciale – cîte o zi onomastică, sărbătorită în familie sau, din patru în patru ani, la vot, la școala din cartier. Atunci îl suna cu cîteva zile înainte pe taximetristul ei „personal“, pe care îl alinta Mihăiță, deși avea și el peste 50. Mihăiță nu doar că o aștepta în fața blocului, la ora fixată, de cele mai multe ori suna la interfon și urca pînă la apartamentul de la etajul cinci, ca s-o preia pe doamnă. Ea era gata încă de la prima oră a dimineții, stătea proțăpită la geam și se uita după mașina lui galbenă. Cu o oră înainte îl suna, pentru a se asigura că n-a uitat, deși Mihăiță nu uita și nu întîrzia niciodată. Indiferent de lungimea cursei, venerabila doamnă îi lăsa cîte o sută de lei. Așa cum îl știa pe Mihăiță de o viață, tot așa îi știa pe poștaș, pe instalator și pe doctorul de familie, care avea în jur de 70 de ani.
Cred că îi făcea plăcere să fie înconjurată de bărbați ceva mai tineri care s-o „servească“ într-un fel sau altul și, pentru că ea era dintr-o familie bună, dar cam scăpătată, îi privea ca o ușoară superioritate. Însă nu-și putea imagina viața fără ei. A fost o tragedie cînd doctorul a ieșit la pensie, deși continua să o viziteze acasă cu regularitate, contra unei sume de bani, însă rețetele i le dădea de-acum colega mai tînără care îl înlocuise la cabinet. De altfel, doamna era sănătoasă tun, în afară de faptul că nu mai vedea și nu mai auzea bine. Singurul eveniment medical notabil din ultimii ani fusese operația de cataractă, un eșec total, din spusele ei. Însă fiică-sa susținea că se preface, că vede destul de bine și că operația reușise, era doar un pretext ca să nu mai iasă din casă și să nu mai aibă de-a face cu lumea de afară, care o înspăimînta. Pentru operație se pregătise luni întregi, ca și cum ar fi plecat în America, își făcuse din timp „bagajul pentru spital“, deși fata ei îi spusese în nenumărate rînduri: „Mamă, acum nu te mai internează pentru cataractă, ca pe vremuri! Mergi, te operează cu laser și dup-aia pleci acasă! N-o să ai nevoie de periuță de dinți…“ „Dar dacă o să apară complicații după operație și trebuie să rămîn la spital?“ – întreba ea neliniștită. În termeni de timp, totul, inclusiv Universul, se sfîrșea odată cu Operația. „Dragă, nu mai avem cum să ne vedem, pentru că eu pe 10 august o să mă operez la ochi!“ – mi-a zis, la telefon, cred că a zecea oară. Era prin aprilie. După ce a trecut cu bine și peste acest mare hop, timpul se împărțea din nou – înainte și după Operație. După Operație, a respectat cu religiozitate programul picăturilor de pus în ochi, avea vreo patru flacoane. De altfel, nu ezita să le pună de față cu mine, cu demnitatea unui om care suferă în tăcere. De fapt, cerșea un pic de atenție, pentru că de-abia aștepta să povestească din nou despre „boala“ ei. „Vreți să vă ajut?“ – mă ofeream eu. „Nu, nu-i nevoie…“, îmi răspundea cu ochi lăcrimoși. „Să știi, dragă, că parcă am început să zăresc ceva-ceva cu ochiul stîng…“
La un moment dat, o vizitam periodic în apartamentul ei destul de întunecos și înțesat de lucruri vechi pe care nu se îndura să le arunce, ca orice apartament de om bătrîn. Locuia singură, însă fata și nepoții, oameni deja în toată firea, treceau aproape zilnic pe la ea. Și, în general, se gospodărea singură. În fiecare dimineață își gătea într-o crăticioară micuță, ca pentru păpuși, de pildă, își făcea cîte o supă din două aripioare de pui. Mînca puțin, își uda mușcatele de pe balcon, stătea ore întregi într-un fotoliu, pierdută în gînduri, revizitîndu-și trecutul, sau se uita la televizor, la știri, pe Realitatea TV, cu sonorul dat la maximum. Cînd veneam în vizită, mă servea cu cîte o cafea – îi lua o oră ca s-o prepare într-un ibric tot ca de păpuși – și cu niște biscuiți, mereu aceiași, dintr o cutie mare de tablă. „Sînt din Eleveția!“ – ținea ea să spună de fiecare dată și mă îmbia să iau măcar unul. Mă întrebam ce vîrstă aveau biscuiții aceia, iar cutia era cu siguranță magică, pentru că nu se terminau niciodată. Odată a prins-o fiică-sa ce face: „Mamă, cum poți să le dai oamenilor așa ceva? Sînt vechi! Cum de nu ți-i am găsit, ca să-i arunc?“ „Ba nu sînt vechi deloc“, a ripostat ea. „M-am uitat pe cutie și n-are termen de expirare…“, a spus cu satisfacție. Biscuiții aceia eterni o făceau probabil să creadă că nici viața nu are „termen de expirare“. Însă de atunci nu i-am mai văzut, era doar cafeaua, dar și vizitele mele au început să se rărească, pentru că nu mai aveam timp de ele. Vorbeam la telefon, iar cînd mă suna, mă așezam cît mai confortabil, știam că acea conversație va dura cel puțin o oră. Mă suna ca să nu-mi spună nimic, doar ca să treacă timpul. Cred că îi făcea plăcere ca în anturajul ei să existe și o „babă“ ceva mai tînără, care nu va muri înaintea ei, așa cum se întîmplase cu alte prietene.
La telefon, îmi povestea ce mai văzuse pe la televizor și depăna amintiri din trecut despre București, despre terasele unde vara cînta Gică Petrescu. După o jumătate de oră, deja nu mai aveam răbdare, voiam să închei și așteptam doar un prilej, o pauză. La un moment dat, tăcea exact în mijlocul frazei, cîte 10-20 de secunde – mă gîndeam că adormise sau Doamne ferește! –, tocmai mă pregăteam să spun: „Vă las, am puțină treabă…“, cînd își revenea brusc și relua fraza exact de acolo unde o lăsase. Însă aceste tăceri aparent inutile, pentru că nu dai telefon ca să taci, mă amuzau cel mai mult în conversațiile noastre. Totuși, povestea de fiecare dată aceleași lucruri, exact cu aceleași cuvinte, și am început treptat să nu-i mai răspund la telefon. Cînd vedeam numărul ei, îmi ziceam „Lasă că o să o sun eu mai tîrziu sau altădată“ și n-o mai sunam. Primeam însă din cînd în cînd mesaje care erau adresate, de fapt, taximetristului, instalatorului, doctorului: „Te aștept la ora 5, sper că n-ai uitat!“
Mă simt oarecum vinovată că am abandonat-o, trăiește și e bine mersi, însă devenise oarecum obositor pentru mine. Totuși, cum de s-a întîmplat amiciția asta dintre noi? Cred că la început a fost curiozitatea mea de a pătrunde în intimitatea unui om foarte bătrîn care nu-mi era drag, nu-mi era rudă, nu-mi era nimic. Poate a fost și un pic de milă, dar nu față de ea ca persoană, față de oameni în general, care sînt supuși la o astfel de degradare, fără să se poată opune în nici un fel, sînt nevoiți să o accepte și să se împace cu situația, agățîndu-se, totuși, de viață. Apoi mi-am dat seama că mi-era simpatică. Și acum mă gîndesc la ea cu duioșie, sper că încă îi mai recunoaște pe cei din jur și că nu uită să-și pună picăturile în ochi. Vîrstele nu se pot „explica“ celor mai tineri – nu-i poți spune unuia de 20 cum o să se simtă la 40, n-o să te creadă. Și, oricum, el din start te consideră un om bătrîn, fără să se gîndească la modul serios că inevitabil va ajunge acolo. Poți observa, dar nu te poți pune în pielea altuia. Îmi petreceam cîteva ore cu prietena mea, dar habar n-aveam cum se simte de fapt și la ce se gîndește, cît de importante erau pentru ea atîtea lucruri mărunte pe care eu le consideram neesențiale.
Foto: V. Dorolţi