Vîrstă şi vîrste
Am realizat, din nefericire, că, odată ce timpul trece mai dihai, devenim (eu şi alţii din jur cărora, în mod inexplicabil, li se întîmplă acelaşi lucru...) mai puţin reali. Nu zic vorbe mari – mai falşi şi mai cîrpiţi.
Nu, nu e vorba de (aproape) nimic metafizic deocamdată: ci pur şi simplu de realităţile esteticii şi aparenţelor feminine – dar nu numai –, cel puţin odată cu înaintarea în vîrstă.
Părul, de pildă, e departe de culoarea lui originală. E drept că la început îl colorăm din curiozitate, din dorinţa de schimbare. Treptat, vopsirea lui devine o necesitate. Una repetitivă: părul cărunt nu „dă bine“. Contrazice principiile tinereţii aproape fără bătrîneţe şi ale adolescenţei veşnice după care trebuie să tînjim.
Conform acestor principii, nescrise dar omniprezente, o doamnă sexagenară cu părul în nuanţe de roz, mov sau verde e mai uşor de acceptat decît una cu părul cărunt sau chiar alb. Cea dintîi măcar nu a ieşit, declarat, din luptă.
Lupta cu ce? Cu acceptarea morţii, din timpul vieţii, pînă la urmă. O luptă care ne spune că îmbătrînirea e ceva negativ: ce mai încolo-încoace, dacă o lăsăm să răbufnească, să ţîşnească la vedere, e ca şi cum... am accepta deschis moartea şi apropierea ei. Aşa că e mult mai bine să ne înlocuim cît mai multe părţi ale corpului (şi nu numai) cu ce putem, doar să nu se vadă şi să nu ne aducă aminte.
După deja dezbătutul păr, urmează chipul. Întîi îl acoperim, ascunzîndu-i numărul tot mai crescut de imperfecţiuni. Apoi începem să-l modificăm: întîi zona din jurul gurii, eventual buzele, cu puţin botox (şi la noi practica există, chiar dacă nu e la fel de răspîndită ca-n alte părţi). Apoi, ochii. Mai bine zis spaţiul, brusc plin de liniuţe – linii ce pot deveni şanţuri –, de sub ei.
Deja trecem în alt stadiu, cel al operaţiilor. Estetice, dacă ne permitem. Pînă la urmă, e (şi) chestiune de finanţe. Şi de mentalitate: poate că la noi încă nu atît de extinsă, ca în medii... milionare şi artistice. Nu din motive principiale, ci materiale, cred.
E clar, deja, că pe dinafară ne putem schimba, ne putem remodela şi încremeni pe ici, pe colo. Întrebarea care urmează este cum, din a doua jumătate a vieţii, putem gestiona chestiunea şi pe dinăuntru. Cum te simţi pe dinăuntru, în astă jumătate a existenţei, e legat şi de cum te percep ceilalţi. În mod vădit, aceştia te percep după aparenţe. Degeaba te simţi tu, pe dinăuntru, nu ca la 20 de ani, ci ca pe la 14-15 (cred că fiecare are o vîrstă confortabilă în care s-a... aşezat), cînd cei din jur insistă să te plaseze într-o categorie sau alta.
Categoria în care eşti plasată, dacă eşti de sex feminin, este cea de „doamnă“. Brusc, adresarea la persoana a doua singular e înlocuită cu cea la persoana a doua plural. Acest „doamnă“, des folosit la noi, în adresare, mie, una, nu mi se pare neapărat un semn de respect. Cu marja de paranoia de rigoare, simt că detectez aici şi o notă de ironie: micul procent de reverenţă amestecat cu doza de băşcălie cred că sintetizează cel mai exact atitudinea noastră faţă de persoanele mai... coapte.
Dacă acel „doamnă“ se asociază şi cu „stimată“, mi se pare şi mai... ironic. Mie, una, iarăşi, îmi sună caragialesc. Nu simt un respect profund, real, în formula asta de adresare. Mă întreb dacă există, cu adevărat, pe undeva, vreo atitudine de respect (cum definim termenul e o altă poveste...) faţă de persoanele mai mature, în societatea românească de azi. Există, cred, dar diferenţiat: plutesc prin aer diverse prejudecăţi: printre ele, cea care spune că, dacă vrei să fii respectat după o anumită vîrstă, trebuie să ocupi o anumită funcţie, să fii vreun fel de şef etc.
Altfel, rişti să devii un fel de „nea“ sau „tanti“ cutare (mai tîrziu „tataie“ şi „mamaie“), căruia sau căreia, desigur, în anumite situaţii, îi ţii uşa; şi de care, în altele, faci mişto.
Sau continui să alegi soluţia cealaltă: a continuei deghizări în omul fără vîrstă, în veşnicul adolescent simpatic... Refuzi să accepţi pe faţă trecerea timpului, cu toate consecinţele ei, şi alegi să o înfrunţi doar în particular, pe şest.