Violoncelul metaforic: integrare – dezintegrare – reintegrare

8 ianuarie 2019   Societate

Nu plănuisem niciodată „să plec“ în Anglia, deşi în anii de liceu de filologie la „Zoia“ – acum Școala Centrală – locuiam într-un Giuleşti rece, gri şi proletar, ascultînd Radio Europa Liberă serile şi visînd la normalitatea, căldura şi culorile „Occidentului“. Scriam cu conştiinciozitate toate comentariile literare, dar mintea mea era plină de muzica Beatleşilor şi de un Liverpool imaginar, situat între miticele Strawberry Fields şi Penny Lane. Ce coincidenţă stranie ca, după aproape treizeci de ani, să ajung, totuşi, să locuiesc la Liverpool şi chiar să şi fac muzică aici…

După decembrie ’89, cum realitatea românească redevenise subit vie, am lăsat perspectiva unei cariere profesorale pentru implicarea în democratizare – pe care o înţelegeam ca revenirea ţării la o viaţă decentă şi umană după barbariile regimului Ceauşescu –, lucrînd ca ziaristă la România liberă, alături de foşti disidenţi şi tineri jurnalişti la fel de entuziasmaţi ca şi mine. După cîţiva ani, pentru dezvoltarea mea profesională şi academică, am urmat cîteva cursuri post-universitare, la Praga şi la Londra, unde am scris o lucrare de cercetare (MPhil) pe tema evoluţiilor politice post-comuniste din România, după care am revenit în ţară. Dintr-un job temporar într-altul, am ajuns pentru un an şi în Franţa (la Curtea Europeană a Drepturilor Omului), după care m-am stabilit la Londra prin căsătoria cu un fost coleg de masterat.

Revenirea la Londra a însemnat luarea de la capăt cu găsirea unui alt job, aşa că am început să lucrez ca traducătoare şi cercetătoare pentru tribunale şi firme de avocaţi specializate în imigraţie, majoritatea clienţilor, înainte de admiterea României în UE în 2007, fiind romi care fugiseră de discriminarea din România, femei traficate sau minori neacompaniaţi care deciseseră să-şi caute o viaţă mai bună în străinătate. De data aceasta nu mai aveam de-a face cu înalte concepte academice politice, ci cu realitatea dură a unor români care îşi părăsiseră ţara din cauza unor motive foarte brutale, sociale şi economice. În paralel cu acest job, am avut ocazia de a face voluntariat la organizaţia Amnesty International, care apoi m-a angajat pe poziţia temporară de campaigner (organizator de campanii), centrată pe monitorizarea drepturilor omului din cîteva ţări UE.

Apoi viaţa personală iar a decis să facă un alt pas – soţul obţinînd un post la universitatea din Liverpool, ne-am mutat acolo, împreună cu băieţelul nostru. Eram fericită să părăsesc Londra, după atacurile teroriste din iulie 2005, pentru calmul, aerul curat şi apropierea de mare a provinciei Merseyside. Eram acasă la Beatleşi!

Nu mi-am închipuit, însă, cît de greu va fi să obţin un nou job – am continuat să fiu self-employed ca traducătoare, de data aceasta lucrînd în mediul medical, pentru românii care veniseră angajaţi prin fel de fel de agenţii pentru job-uri dure, care nu aveau căutare printre britanici: cules de căpşuni, cărat şi descărcat pachete grele din camioane sau fabrici de mobilă, împachetat produse de carne în depozite unde se lucra la temperaturi scăzute. Unii veniseră şi cu familia, părinţii fiind gata să lucreze în condiţii grele pentru a le asigura copiilor „un viitor mai bun“. Aceşti copii erau înscrişi imediat de către autorităţile britanice în şcoli, unde deveneau elevi cu English as an Additional Language (EAL – „elevi cu engleza ca limbă adiţională“). Școlile locale nu prea aveau experienţă cum să îi integreze, pentru că nu vorbeau deloc engleză, dar trebuiau să acceseze curriculum-ul naţional. Astfel am ajuns să lucrez ca EAL teaching assistant în ultimii ani, ajutînd copiii români să înveţe limba engleză în şcoli. În ultimul an am decis să obţin calificarea de profesor, aşa că acum am redevenit studentă, urmînd un curs de masterat în educaţie la Liverpool -Hope University. A patra mea universitate, după Bucureşti, Praga şi Londra…

Viaţa mea personală nu a decurs, din păcate, prea bine, au existat tensiuni care au condus la divorţ, aşa încît în ultimii opt ani am devenit şi single mother. Nu este uşor fără sprijinul unei familii, dar viaţa merge înainte, fiul nostru are rezultate foarte bune la învăţătură, a fost inclus într-un grup de pregătire pentru intrarea la universităţile din Oxford şi Cambridge. Nu este nici o deosebire între mine şi ceilalţi părinţi români aflaţi la lucru aici, toţi sîntem gata de orice efort pentru binele copiilor noştri. Bineînţeles că, după şocul Brexit-ului şi atmosfera antiromânească din Marea Britanie, am dorit să revin acasă, dar în epoca Dragnea pur şi simplu nu aş fi în stare să mă descurc…

În toată atmosfera complicată la nivel personal şi plină de confuzie la nivel naţional, am găsit, totuşi, un refugiu – deja suprarealist – în muzică. Timp de şapte ani, în copilărie, am studiat la o şcoală de muzică din Bucureşti, uneori trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap să iau tramvaiul din Giuleşti pînă la Vergiliu, cu violoncelul după mine, tramvaiul era aglomerat cu oameni care mergeau la serviciu, un tovarăş îmbrăcat cu un halat chiar mi-a strigat „La muncă!“. Nu din cauza lui am decis să urmez filologia în locul muzicii, căci la 14 ani voiam să devin scriitoare „ca Nichita“ şi scriam poezii… Fiul meu fiind foarte muzical, l-am înscris şi pe el la o şcoală de muzică, prin care am aflat de existenţa unei orchestre care avea nevoie de violoncelişti. Aşa că, după o pauză de treizeci de ani, am redescoperit cîntatul la violoncel, iar acum sînt membră a mai multor orchestre şi grupuri locale. Ei nu mă percep ca pe o „străină“, deşi unii mă mai întreabă despre accentul meu, ci ca pe o violoncelistă, parte a marii familii de muzicieni.

Cînd am sosit la prima repetiţie cu Wirral Community Orchestra, nu ştiam pe nimeni, dar, în timp ce îmi aranjam tacticoasă violoncelul şi suportul de note, un domn foarte în vîrstă s-a recomandat a fi bibliotecarul orchestrei şi mi-a prezentat organizarea orchestrei cu care cînta la violă de vreo 50 de ani. Jeremy avea aproape 90 de ani, era fost profesor de latină, pe care o studiase la Oxford, un adevărat lingvist care a ştiut imediat să mi spună „Bună ziua“ în română. Împreună cu soţia lui, fuseseră în croazieră pe Dunăre şi îşi aminteau de România cu o plăcere sinceră. Chiar îşi notase cuvintele unui colind românesc pe care îl auzise la televizor în cursul unei transmisiuni duplex de Crăciun, pe care m-a rugat să i le traduc. Jeremy s-a stins la începutul lui 2018, şi m-am gîndit să-i spunem rămas-bun din partea prietenilor lui din orchestră printr-un moment muzical în cadrul serviciului religios de după înmormîntare. Cînd am început să cîntăm în memoria lui o „Sarabandă“ de Bach, ne-am dat seama că biserica era absolut plină, aproape două sute de oameni aşezaţi în linişte pe bănci, emoţionaţi pînă la lacrimi, rude, prieteni şi foşti colegi ai lui Jeremy, despre care am aflat atunci că fusese director al celei mai prestigioase şcoli locale.

Cînd, în septembrie, am început practica profesorală ca studentă într-o şcoală pentru copii cu dizabilităţi severe, m-am gîndit că ei s-ar bucura să asculte muzică live, mai ales în contextul de austeritate actual, în care bugetul şcolilor este din ce în ce mai redus de guvernul britanic, iar orele de muzică sînt aproape desfiinţate. Aşa că am format un trio cu prietenii mei Pam, la vioară, şi Matt, la pian, şi le-am prezentat copiilor un concert de Crăciun, în care s-au putut implica şi ei prin cîntarea de colinde tradiţionale englezeşti. Unul dintre elevii mei, aflat pe spectrul autistic, chiar a cîntat la pian în faţa întregii şcoli. Ca profesoară, m-am simţit foarte mîndră. Ca grup de muzicieni, am fost fericiţi că am reuşit să facem ceva special for the kids.

Nu ştiu de ce alte întorsături de situaţie voi mai avea parte în viitor. În mod sigur, Brexit-ul ne va da tuturor viaţa peste cap, dar, cel puţin pînă acum, am învăţat că, oricît de multe şi dese ar fi „dezintegrările“, reintegrarea poate avea loc, mai ales dacă există şi un violoncel alături de noi, metaforic sau nu. 

Carmina Francis este profesoară la Liverpool.

Foto: wikimedia commons

Mai multe