Violența domestică nu are nuanțe

Trăim, în continuare, într-o lume care nu înțelege exact cum stau lucrurile. Cum stau dacă vrem să alegem partea lor cu adevărat bună, cea în care măcar nu facem rău aproapelui. Cea în care putem să ne punem în locul celuilalt, chiar dacă e diferit de noi sau chiar foarte diferit, să-i înțelegem diferența și să-l acceptăm ținînd cont de ea. Fără să judecăm, ba mai mult, învățînd să avem compasiune.

Cazul Ditrău ne-a spus că mai avem mult pînă să reacționăm așa: e mult mai simplu să îndepărtăm ce nu înțelegem, să dăm cu piatra, irațional și primitiv. Cazul Danielei Crudu, care a fost de curînd crunt bătută de iubitul (sună ironic, da) ei, e un alt exemplu de asemenea reacții: comentariile pe care nenorocirea vedetei le-a suscitat sînt mai mult decît răutăcioase, sînt, iarăși, de-a dreptul primitive, desigur doar unele dintre ele. Nu are nici cea mai mică importanță cine e femeia care a fost bătută. Cum arată, ce meserie are și cum s-a purtat cu respectivul bărbat. Nimic nu îndreptățește o astfel de reacție criminală. Absolut nimic. Așa cum spune Florina Presadă, într-o recentă postare pe Facebook: „Nu există pațachine, zdrențe, parașute. La fel cum nu există femeie care și-a căutat-o sau a meritat-o.

Comentariile apărute în spațiul public pe marginea agresiunii suferite de către Daniela Crudu sînt mărturia unei culturi care, pe de-o parte, încurajează această cultură a violenței, cu precădere a violenței împotriva femeilor, iar pe de altă parte ne arată că încă ne raportăm la femei prin prisma rolurilor în care ne dorim să le vedem. Aceste comentarii ne spun acum că femeia victimă a unei agresiuni trebuie să fie mamă și devreme acasă pentru a fi respectată și luată în serios.

Femeile pot fi ce vor ele să fie. Femeile trebuie să aleagă ce vor ele să fie. Libertatea și puterea de a alege cu adevărat a femeilor trebuie să ne motiveze în demersul nostru de a crea o societate mai justă. Mai ales ca legiuitori ar trebui să reflectăm constant dacă legile pe care le facem protejează această libertate și ajută femeile să ajungă în poziția de a alege ce fac cu viața lor.“

Avem, în continuare, noi, societatea (ceea ce nu înseamnă că fiecare dintre membrii ei gîndește fix așa, ci că ăsta e trend-ul care se întrevede), nenumărate prejudecăți în ceea ce privește femeile. Privind modul în care ar trebui ele să arate și să se comporte, conform unor norme invizibile, dar existente. În legătură cu ce înseamnă decența lor, cum ar trebui să se îmbrace și să se machieze.

Chiar noi, femeile, avem, cu atît mai mult, aceste prejudecăți. Dacă una dintre „suratele“ noastre e mai „botoxată“ și mai „siliconată“, ori doar mai machiată și îmbrăcată prea provocator, o judecăm și o etichetăm imediat: nu e „de-a noastră“, de-a celor „bune“, de-a celor care-și văd, cuminți, de casa lor, de familia lor, de bărbatul lor și nu ațîță așa, fără rost, poftele cui se nimerește.

Atît de adînc înrădăcinate sînt aceste prejudecăți încît ajungem, cu timpul, să le credem și să ne identificăm cu ele: ajungem să devenim fix personajele șterse și ofilite din ele, ba mai mult, chiar cele isterice și acuzatoare. De ce? Poate și pentru că, într-o anumită măsură, ne simțim amenințate de femeile „botoxate“ și „siliconate“, deși nu recunoaștem. Poate pentru că, în continuare, cel puțin pe față, la suprafață, tot ce are legătură cu sexul, într-un fel sau altul, direct sau indirect, ni se pare „murdar“ sau nedemn – lipsa educației sexuale în școli fiind o cauză evidentă a acestui tip de gîndire.

Așa cum articolul de pe digi24.ro punctează, „Cînd o femeie spune că a fost bătută, prima întrebare, aceea care vine firesc, este «De ce?». Nu este «Cum de-a fost posibil?», ci «De ce?». Asta nu înseamnă, de fapt, decît un singur lucru: un motiv există! I-a dat ea motiv! Încă un lucru: și în cele mai elitiste bule se poate rîde la poanta «Bate-o, că știe ea de ce!»“.

Pentru că lucrurile pot ajunge oricînd mult mai departe, așa cum s-a întîmplat cu femeia din Ilfov ucisă de soț: „Asta în condițiile în care avea ordin de restricţie împotriva bărbatului! Ordinul fusese emis de o lună și jumătate, după ce bărbatul și-a amenințat soția că o omoară. În absența unei brățări de monitorizare, un ordin de restricție e doar o hîrtie care nu se poate transforma, în nici un univers, într-un scut care să poată salva o viață“.

Sper ca, înainte să fie prea tîrziu pentru alte femei, legea privind violența domestică să se schimbe astfel încît să  ne apere, pe oricare dintre noi, eficient. Și, odată cu ea, și mentalitățile.