Vinerea trecută la ora 3 fix m-am dus

şi am luat caise şi cireşe de la cea mai îndepărtată tarabă din piaţă. Era lîngă carne. Priveam spre falitul colţ cu chestii greceşti şi aveam sub ochi taraba cu peşte şi mă bătea-n culoarea cozii privirii galantarul curajos al curcanilor. Şi nu doar că am luat din colţul acela, ci şi am ales marfă bine coaptă, ca şi cum aş urca acum în copac şi aş culege-o. Bătute un pic, cu carnea portocalie, caisele, calme caisele. Neliniştitoare cireşele. Vişinii, cu strălucirea din urmă, cireşele. Cînd le-am pus sub apă să le spăl, apa le viola, apa rece le pătrundea. Găurile fructelor, voluptuoase. Adînci, măţoase, vii, vedeai sîmburele. Aşteptai viermele. Asta era senzaţia. Şi caisele m-au dezamăgit. Din zece, cinci erau crudace. Mîncam însă numai şi numai fiindcă îmi imaginasem caisele mai devreme în toate dedesubturile lor. Cireşele? Cireşele îmi zîmbeau. Lăsate ca pradă spre seară, mă mîngîiau, mă minunau, eram în plin delir gustativ. Mici şi mari, amestecătură, strînsură, vînzoleală, regăseam trecut, găseam putere, voiam mai mult. Caise şi cireşe. Vrăjit de alegerea mea, descărnat de caise, ademenit de cireşe. De fapt, ce căutăm? Ca i se cir eşe. Re şe, ci se. I ca. C c i a r i e ş s e e. Sereci seica. Da, asta căutăm, o lume pe care să n-o stăpînim şi să ne facă plăcere. Caise şi cireşe din depărtarea neliniştilor. Cireşe, nu caise, după cum le-am nimerit de data asta.