Victor Rebengiuc, „Omul cu dileme“ al anului 2018

27 februarie 2018   Societate

Propunerea nici nu a stat pe masă. Cînd i s-a spus numele, întreaga redacție a reacționat, brusc și entuziast, cu un mare Da. Pentru întreaga carieră, pentru verticalitate, talent și ancorarea sa atît în artă, cît și în prezentul public al societății, cel despre care Andrei Pleșu a spus, în seara galei de sărbătorire a 25 de ani de existență a revistei noastre, că este un „om întreg, talentat, nefandosit, responsabil, care are și prestanță, și umor“, Victor Rebengiuc a fost desemnat „Omul cu dileme al anului 2018“. Un titlu confirmat și prin interviul pe care avea să mi-l acorde după decernarea premiului. Pentru că, deși pregătisem un interviu despre teatru și pasiune, seara a coincis cu declarația ministrului Justiției prin care cerea revocarea Laurei Codruța Kövesi de la conducerea DNA – iar discuția pe care aveam să o port cu marele artist a deraiat, de la poveștile frumoase ale scenei și ale vieții, înspre o analiză la cald a vremurilor pe care le trăim. Căci un om de valoare nu se va refugia niciodată în adăpostul turnului de fildeș, ci va rămîne în permanență conectat la tot ce se întîmplă în viața cetății. 

Ne-ați făcut onoarea să acceptați, în această seară, premiul pe care Dilema veche vi l-a înmînat: „Omul cu dileme al anului 2018“.

Din păcate, tocmai în seara asta, care ar fi trebuit să fie una de bucurie, pentru că premiul mă onorează, am aflat decizia ministrului Justiției în ceea ce privește nu doar șefia DNA, cît și viitorul și soarta acestei țări. Ceea ce m-a întristat foarte mult. Sînt trist, sînt atît de trist. Eu trăiesc momente grele acum, pot spune că am căzut într-o depresie vizavi de ce se întîmplă în societatea românească. Și încă nu îmi pot da seama cum se poate întîmpla acest prezent. Kövesi a acționat exact cum am acționat toți cei care am ieșit în stradă contra acelor legi care vor să îngroape democrația în România, cei care sîntem numiți „statul paralel“. Eu sînt statul paralel, conform acestei etichete, îmi dau seama foarte bine de acest lucru. Dar sînt trist în acest moment, sînt atît de trist, încît nici nu mă pot bucura cum trebuie de premiul acesta. Îmi vine să plîng. Îmi dau seama că sîntem terminați, mi se pare că nimeni nu ne mai poate salva, pentru că ni se demonstrează o dată în plus că cei de la putere pot face orice vor în această țară.

Dar nu credeți, ca un soi de speranță în acest tăvălug care pare că nu se mai oprește, că românii au învățat totuși, și se încăpățînează să învețe încă, chiar dacă încet, exercițiul democratic? Ieșim în stradă, protestăm, iar strada a devenit un element de presiune care nu mai poate fi ignorat.

Asta da, îmi dau seama că am învățat să ieșim în stradă, ca să ne apărăm drepturile, dar nu știu dacă oamenii nu au obosit. Am temerea, am nesiguranța că oamenii vor continua să protesteze. Pentru că astăzi, după atîta vreme, toată lumea pare dezarmată, parcă nu mai avem nici încredere, dar nici nu mai înțelegem ce mai putem face. De cînd aștept eu, din ’47 încoace, de cînd cu Guvernul Groza, să se schimbe ceva în țara asta, și văd că totuși nimic nu se schimbă la nivel de mentalitate, că la putere este în continuare același partid care ne distruge, care ne-a promis de acum 60 de ani că vom trăi pe culmile cele mai înalte ale civilizației și bunăstării și văd unde sîntem azi, în 2018, speranța obosește și ea. Primim, în continuare, aceleași promisiuni care nu doar că nu sînt îndeplinite, dar nici nu se pot îndeplini vreodată dacă cei care le fac nu au nici pîrghiile și nici interesul să le îndeplinească.

Pentru că ați vorbit despre mentalitate, credeți că sîntem încă prizonierii fantomei comunismului?

Cred că majoritatea este înfometată. Dacă i se dă un colț de pîine, este fericită. Mulți gîndesc și spun „Nimeni nu ne dă nimic, ăștia ne-au dat un colț de pîine, atunci e clar că mergem cu ei“ – pentru că majoritatea trăiește încă din ajutoarele de stat, mulți preferă să nu facă nimic și se mulțumesc dacă li se dau suficient de mulți (sau, mai bine zis, puțini) bani din care să poată supraviețui. Iar comoditatea asta se resimte la toate nivelurile societății. Pornind cu educația. Cînd poți, la un preț derizoriu, să iei diplome și titluri, totul devine foarte simplu. De ce să mai vrei să muncești și să înveți, cînd ajungi la același nivel sau poate că nici nu reușești să o faci, cu unul care fură? Și cine poate ridica nivelul educației în România? Profesorii de azi, ei înșiși, sînt produse ale unei școli dărîmate, cu nivel extrem de scăzut. În care nu mai contează valoarea, se trece pe mită, se iau note pe bani. Nu mai există certitudinea valorii, nu mai există responsabilitate.

Ați atins un punct nevralgic… certitudinea valorii. Și nu pot să nu vă întreb ceva personal, pentru că știu că ați fost prieten cu Magdalena Boiangiu, care pentru mine a fost un reper și un mentor desăvîrșit.

Chiar acum cîteva zile m-am uitat peste niște cronici mai vechi de teatru, și am găsit o cronică a ei la un spectacol în care jucasem pe vremuri. Și mi-am zis: uite cum poate să scrie un cronicar de teatru – pentru că pe Lena am apreciat-o nu doar ca om de cultură, ci și ca pe un critic de teatru. Analiza ei era de o profunzime perfectă și obiectivă. Tot timpul era obiectivă. Am admirat asta mereu la ea. Așteptam mereu să spună acele lucruri care să te ajute, să îți dai seama de nivelul la care ai ajuns și cam ce mai ai de făcut. Ce se întîmplă azi, în critica de teatru, e un dezastru. Azi se spune că actorul e în formă bună sau nu și eventual ți se povestește piesa. Lena nu făcea asta niciodată. Pentru că era un om cult. Gîndea frumos și ne întîlneam în multe din ideile pe care le aveam.

Îmi dau seama foarte bine de contextul zilei în care are loc acest interviu. Dar nu pot să nu vă întreb: dacă în comunism arta era un refugiu, ce se întîmplă azi?

În comunism arta nu era doar un refugiu, era și o formă de protest. Și azi te poți refugia, dar realitatea vine peste tine și nu mai poți ignora sentimentul că mai sînt șanse să o poți schimba. Iar esența protestului din arta de atunci a dispărut. Desigur, acum poți spune orice, dar unu la mînă: pe cine mai interesează, și doi la mînă: oare cît timp vom mai putea s o facem?

Credeți că cenzura ar putea reveni?

De ce nu? Ni se arată și ni se demonstrează că cei de la putere pot face ce îi taie capul. Pot să dea legi imediat, fără să le pese de încălcarea democrației. La fel de bine pot da peste noapte legi ca să ne închidă gura cît ai zice pește. Dacă în comunism nu puteai spune lucrurilor pe nume, existau acele șopîrle, o complicitate care se năștea între artistul de pe scenă și public, care aveau adresă și erau trăite de public, azi chiar dacă încă mai poți vorbi în gura mare, pare că nu mai contează.

Dacă ar fi să alegeți un cuvînt care să descrie societatea românească de azi, care ar fi?

Azi sînt trist. Cuvîntul care îmi vine în minte pentru societate este „întristătoare“. Pentru că este departe de ceea ce speram că va fi, foarte departe… ba chiar am impresia că ne-am îndepărtat și mai mult de cum eram în ’89 față de ceea ce speram că va fi. Chiar sînt foarte trist în seara asta. Nu am mai avut sentimentul ăsta de nici nu mai știu cînd. Este un sentiment de neputință, ba mai mult, unul de disperare. Nu pot să nu îmi dau seama cum ne îngropăm din ce în ce mai mult în această lume, care nu trebuie să fie a noastră, dar care ne este impusă.

Cu toate acestea, încă ne mîndrim că sîntem români…

Ce înseamnă să te mîndrești că ești român? Înseamnă că nu ai altceva de care să fii mîndru. Nu e meritul cuiva că este român. Sîntem la fel ca orice nație, faptul că te naști într-o arie geografică sau alta nu trebuie să te facă mîndru, nu are de ce. Poți fi mîndru că ai construit un avion, că ai progresat, că ai încercat măcar să mergi înainte. Să încerci ceva nou și să te descurci. Dar pare că nouă ne este încă frică să ne desprindem de trecut, de nevoia de a fi tutelați, de a avea un lider-tătuc. Care să știe ce este mai bine pentru noi. Să nu avem, adică, nici o responsabilitate, pentru că responsabilitatea vieții mele o încredințez altcuiva. Eu nu mă implic, chiar dacă tătucul deraiază, o ști el mai bine ce e bun pentru viața mea. Țin minte cînd Ion Caramitru a ridicat problema dacă să existe în conti-nua-re un teatru de repertoriu sau să trecem pe teatrul de proiecte, și ne-a consultat, aproape în unanimitate s-a votat pentru teatrul de repertoriu, pentru siguranța locului de muncă. Bineînțeles, un teatru de proiecte vine la pachet cu riscuri, ai nevoie de agenți, dar este un pas pentru revigorarea actului artistic. La fel, cînd eram director de teatru la „Bulandra“, și primar era Viorel Lis, s-a pus problema reducerii personalului administrativ, via pensionări. Lis a spus atunci să dau un exemplu, drept care m-am pensionat. Am spus da, rămînînd să văd ce urmează. Și s-a demonstrat că a fost mai bine ce a urmat, pentru că am fost mereu invitat să joc în diverse spectacole, ca urmare ajungeam să cîștig chiar mai bine pe contract decît pe salariu.

Deci am încercat, nu am rămas niciodată închistat în ideea de loc călduț. Am mers înainte. Și mi-a fost bine.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: E. Enea

Mai multe