(Viaţa printre) obiecte mici, vechi, stricate
Să-ţi schimbi dulapul pare un lucru de nimic. Dar nu atunci cînd ai un dulap cum am avut eu: aparent mic, dar, de fapt, inepuizabil, iremediabil bucşit, conţinînd obiecte pe care nu te-ai fi aşteptat să le găseşti acolo: haine, prosoape, cearşafuri, dar şi poze, cărţi, icoane, mici obiecte decorative, amintiri de la persoane din familie care nu mai sînt...
Pe scurt – o lume, lumea mea, amestecată, aglomerată, ticsită, hiperînţesată afectiv, gata să se prăbuşească în orice clipă peste mine, aparenta ei depozitară, şi să mă înghită... Nu degeaba se vorbeşte de scheletele din dulapuri. Nu degeaba se călătorea prin dulap, în Narnia şi nu numai.
De ce a trebuit, de fapt, să-mi schimb eu dulapul? Pentru că era vechi şi înghesuit? Nu. Vechimea nu a fost şi nu va fi pentru mine, probabil, niciodată un criteriu pentru care să mă despart de vreun lucru.
A trebuit să-l înlocuiesc cu altul pentru că în casa mea s-au mai înghesuit alte două case. A trebuit să primesc, în universul meu deja neîncăpător, încă două serii de obiecte înţesate de istorie şi amintiri. Practic, acestea au dat buzna peste cele vechi, impunîndu-se ca un nou strat afectiv mai frumos şi mai poleit, pur şi simplu pentru că era nou – în contextul celorlalte straturi deja de mult adunate...
Această conglomerare de straturi, precum – exagerînd – cele ale scoarţei terestre, ne-au scos din uz pentru o perioadă. Nu numai din motive de evidentă sufocare (oricît ai fi de Miss Havisham, mai trebuie şi să te speli, să te îmbraci, să mănînci, fără împiedicături şi julituri pe traseul minat de obstacole dragi...), ci şi de amintiri excesive. Cînd deschizi cutia Pandorei din... alte vieţi (tot ale tale), nu există sfîrşit, lucrurile scapă de sub control.
Ce poţi găsi atît de înduioşător şi, pe alocuri, sfîşietor, într-un vechi dulap? (un biet dulap deloc demn, făcut din placaj, de o culoare incertă, imitînd lemnul, prea office like...). Poze de familie din diverse etape, unele uitate, altele mai puţin, toate avînd acelaşi efect excesiv de sentimental: poze din propria-ţi copilărie, cu boneţică şi scoţînd limba, sau în patul cu gratii, plin de jucării; poze din studenţie, de pe vremea primelor iubiri, poze alb-negru înceţoşate, cum erau pe atunci, cu haine demodate şi cu atît mai apetisante – paltoane în carouri sau fuste lungi à la Fondul Plastic; poze din călătorie, din prima şi cea mai bună călătorie în Grecia, care mi s-a părut paradisiacă, de pildă de pe vaporul spre Muntele Athos, de pe care mi-a zburat pălăria de pai şi dusă a fost; pozele copilului meu, acum de 1,85 m şi 45 la picior, pe cînd avea un costumaş galben, primit de la ajutoare, şi apoi o blăniţă albă, de la nu ştiu ce copil un pic mai mare, din a cărei glugă îi ieşeau multele bucle blonde; nenumărate scrisori, în general către mine însămi, de consemnare a unor situaţii nu tocmai fericite, sau dimpotrivă, prea fericite, cu hotărîri de luat, iubiri de tranşat... (toate cu cîte o floricică pe contrapagină); în sfîrşit, obiectele decorative, kitsch şi inutile, care m-au însoţit, în diverse etape, pe birourile ce le-am avut – din nefericire, nu toate în stare prea bună: un mic înger din sticlă, fără chip, cu o aripă boantă; un altul, mai suplu, din lemn, cu chip zîmbăreţ şi o aripă complet lipsă; un măgar Eeyore din Winnie Ursuleţul, într-un glob de Crăciun, cu coarne de ren; o cutie muzicală cu pinguini; bijuteriile pe care le purtam la diverse vîrste; poze cu mama, tatăl şi bunicul meu...
Dar destul cu exagerata enumerare... Am luat micile şi vechile obiecte şi am reîncercat să le pun în noul şi impersonalul (doar mai mare şi mai puţin delabrat) dulap. Au încăput, în mare, alături de alte straturi (mai noi, dar, de fapt, la fel de vechi) din alte case... Din păcate, pentru cele deteriorate dintre ele nu am găsit (încă) un Gepetto care să le refacă (dar, oricum, nu le voi arunca, în ciuda unei specialist în Feng Shui, care mi-a spus să nu mai păstrez lucruri stricate). Ele vor rămîne la locurile lor, cît se va mai putea, adăugîndu-se, strat după strat, la propriu, la formarea nu doar a unei lumi sufocante, ci şi, zice-se, a identităţii mele.