Viața, printre degete

Fiul meu a împlinit, de curînd, 24 de ani. Abia atunci am realizat (dacă am realizat de-a binelea) că eu nu mai am, de mult, 24 de ani. Că nu mai sînt eu copilul și nici cea care are toată viața înainte. Că eu ar trebui să fiu adultul înțelept care are grijă de copilul lui și-i transmite învățăturile de-o viață, dacă și cîte or mai fi.

Cu fiecare aniversare, timpul își cere, cu bufnete și scrîșnete, drepturile. Și mă face să-mi amintesc, pe de-o parte, cum era cînd eu mă aflam în cealaltă ipostază, cea a copilului care avea totul înainte; și, pe de alta, cum mai toate întîmplările vieții, de la vîrsta pe care a împlinit-o acum copilul meu și mai de dinainte, m-au luat, în cele mai multe cazuri, pe sus. În cea mai mare parte, viața m-a trăit pe mine, a fost un șuvoi rapid și cam tulbure care m-a purtat în iureșul lui isteric pe unde a fost să fie. Uneori, desigur, mai puneam și eu cîte un băț găsit pe drum în calea puhoaielor și, pentru un scurt intermezzo, mai poposeam pe cîte un pietroi întîlnit la întîmplare, cel puțin aparent după voia mea. După care mă lua iar șuvoiul.

Ce e nostim e că, aproximativ pe la aceeași vîrstă la care odrasla mea se străduiește să schimbe mentalitățile lumii de azi, eu mă străduiam, la cîțiva ani de la revoluție, să schimb (desigur, după puterile mele) mentalitățile epocii comuniste în care trăisem și să construiesc (evident, împreună cu toți ceilalți) minunata lume nouă. Care avea să se numească, mulți ani de-atunci încolo, pur și simplu „tranziție”. De la ce, știm sigur. Către ce, încă rămîne o întrebare: măcar către o societate liberă. În care să putem spune și scrie liber orice avem de spus și scris, să putem călători oriunde vedem cu ochii, să decidem cine ne conduce și cum. Și, deloc în ultimul rînd, nu doar să ne bucurăm de cele necesare traiului, ci să le putem alege dintre toate pe cele fix pe gustul nostru, care să ne reprezinte și să ne bucure. Luptam pentru o lume categoric cu libertate și libertăți, dar și cu opțiuni.

În condițiile asta, cam tot ce ținea de perioada comunistă de dinainte era negativ, trebuia schimbat: de la activiștii posesori ai privilegiilor, dar și ai limbii de lemn, la milițienii și securiștii care ne păzeau și ne urmăreau, la vînzătorii din magazinele alimentare care căpătaseră puteri mult prea mari, la funcționarii publici de toate felurile, care erau protagoniștii marii și micii corupții, la jurnaliștii care scriau sau difuzau ode conducătorului, la cîntăreții, poeții și pictorii care făceau același lucru etc. Ba mai mult de atît, întreaga societate fusese atinsă în profunzime,  nu doar cei care aveau funcții fuseseră maculați de sistem, ci pînă și pensionarii – care deveneau fiare pe la cozi – ori gospodinele – care, copleșite de munca domestică pe atunci nesimplificată și neîmpărtășită, își dizolvaseră feminitatea în prejudecăți și concepții sufocante despre viață.

Pe toate astea, cam pe cînd aveam eu 24 de ani, îmi propuneam să le schimb. Iar minunata lume nouă pe care voiam să o ridicăm, suflînd bine praful de pe dărîmăturile celei vechi, era una a abundenței și a ofertelor zglobii, a posibilităților nelimitate. Era un uriaș și făr’ de sfîrșit început, în care părea că toți ne aveam locul bine delimitat.

Ceea ce, de altfel, într-o măsură, s-a și petrecut. Au fost, însă, și alte lucruri, au fost și nenumărate și contorsionate interese economice și politice. Dincolo de toate astea, lumea noastră, totuși, s-a schimbat și diversificat. La cei 24 de ani de-atunci am trăit într-un soi de paradis, în care desfătarea supremă era inițierea în cîte ceva nou apărut. Consumul excesiv și haotic a fost, pînă la urmă, modul nostru de experimentare a societății ce se profila: un capitalism stîngace și sălbatic, ridicat pe ruinele încă semețe ale unui comunism, de fapt, totalitarism.

Tocmai din cauza noutății palpitante a fenomenului, în copilăria fiului meu am fost avizi de tot ce s-a putut. A fost o epocă de încercări și acumulări, de la obiecte de uz casnic la plușați și pisicuțe decorative, la cursuri de orice, de limbi străine, dans, tenis, desen. Ca să nu mai vorbim de călătorii în străinătate, căci doar ce deschiseserăm ochii către lumea cea mare.

Pe scurt, fiul meu, cu o importantă contribuție din partea mamei mele, a fost crescut într-o abundență de toate felurile. S-au revărsat toate cele, necesare sau nu, asupra prințișorului blond și bucălat. Pentru ca acum, cînd a împlinit 24 de ani, să-l aflu într-o revoltă la adresa societății de consum și a capitalismului cu excesele lui. Asemănătoare, între niște limite, celei a noastre, din anii ʼ90,  împotriva comunismului și a limitărilor lui. Pentru el și o parte a generației lui, aproape că societatea capitalistă de azi e, păstrînd proporțiile, ce era cea socialistă pentru noi, cei de atunci. E ca și cum, după ce noi ne-am luptat să schimbăm lumea într-un sens ca să i-o oferim cît mai aproape de ceea ce ne-am închipuit a fi perfecțiunea, el se străduiește acum, cu mijloacele unei alte vremi, s-o reconfigureze cumva în sensul opus.

Interesant, paradoxal și de aprofundat într-un articol viitor.