Viaţa la ţară, în 2017

23 august 2017   Societate

Mi-am petrecut aproape o săptămînă într-un sat din Ardeal. Nu e nici pe departe un sat turistic, așa că nu am stat la nici o pensiune ca să trăiesc experiența idilică a „paradisului rural“, adică viața la țară „autentică“ în varianta pentru turiști care scot din buzunar destui bani ca să aibă parte de ea. E un sat obișnuit, ca multe altele, și am stat în gazdă la o bătrînică. O femeie simplă, blajină și curată, „pîinea lui Dumnezeu“, cum se zice, care se bucura să împartă tot ce avea cu noi, niște străini. Cînd am sosit, chiar de Sfînta Maria, era îmbrăcată în hainele bune, de sărbătoare, și ne-a pupat de parcă i-am fi fost nepoți, deși nu ne mai văzuse în viața ei.

Ritmul. Timpul trece altfel, aproape că nici nu mai ai nevoie de ceas, îți dai seama cam cît e ora după soare, după lumină, după cîntatul cocoșilor. Totul pare să se desfășoare mult mai lent, în ralanti. Seara, bufetul satului se închide la ora 10, pe străzi nu mai e nici țipenie, doar cîțiva bețivi întîrziați, atîrnați de garduri. Dacă nu ai televizor sau Internet, te simți aproape obligat să mergi la culcare pe la zece și jumătate, nu mai ai ce face. Îți închipui că nu vei reuși să adormi, însă aici nu există insomnii. Dormi buștean. Iar trezitul pe la șase dimineața nu e nici o corvoadă, ți-ai făcut somnul. Acasă, adorm după ora două și mă trezesc la zece, nu sînt o persoană matinală. M-am mirat cît de firesc am intrat în acest ritm, fără nici o dificultate. De parcă aș mai fi trăit așa, într-o altă viață. Am presupus, mai în glumă, mai în serios, că e un ritm de viață ancestral care există undeva în subconștient și că doar m-am readaptat lui. Dacă te trezești în zori, simți nevoia să mănînci de prînz pe la douășpe-unu, adică ora la care eu acasă iau micul dejun. Vara, după prînz și pînă spre ora șase, căldura e năucitoare, satul încremenește. Totuși, e o altfel de arșiță decît cea „de asfalt“, îți dă o altă dimensiune a verii. Nu-ți vine să mai faci nimic, te retragi în casă la „răcoare“ (care e relativă, fără aer condiționat), citești o carte, inevitabil tragi un soi de somn. Și trecerea dintre anotimpuri e altfel, mult mai lină. Noi, cei de la oraș, spunem că ne-am pierdut anotimpurile, că ele se contopesc. Mergeți la țară și o să vedeți că nu e deloc așa, sînt doar niște schimbări pe care nu le mai percepem. De pildă, acum, după Sfînta Maria, am văzut clar primele semne ale toamnei.

Mîncarea bio. Mergi la țară și de-abia aștepți să mănînci „sănătos“. Să dai iama prin roșiile din grădină, să-ți culegi singur hrana de pe vrej sau de pe vreo ramură de pom. La început ești încîntat, apoi începi să strîmbi din nas. Puiul „de țară“ e bun, dar cam ațos. Tocănița e cu rîntaș, ciorba de fasole verde, cu păstăi din grădină, e îngroșată cu multă smîntînă (și același rîntaș). Îți dai seama că oamenii trebuie să mănînce în primul rînd consistent ca să poată munci. Prăjeli, mult ulei, multă untură. Prăjituri de casă cu creme untoase. În principiu, totul e foarte gustos, însă simți nevoia să te întorci la mîncarea cu care ești obișnuit. Nici măcar roșiile mici, pipernicite, dar care au gust, nu-ți mai fac cu ochiul. Să mănînci „ca la țară“ e un mit. Organismul tău e obișnuit cu salamul din supermarket, asta e! O trecere prea bruscă la un alt mod de a mînca îl întoarce pe dos. În a treia zi am făcut o excursie pînă în cel mai apropiat oraș, unde am mîncat cu vinovăție o pizza. Da, m-am simțit vinovată pentru că abia dacă mă atinsesem de ciorba pe care gazda noastră o gătise special pentru noi. Și pentru că mi-a fost cam rău de la plăcintele cu varză.

Muștele. La țară, marele inamic al omului e în continuare musca, la fel ca pe vremea lui Creangă. Sînt peste tot, nu poți mînca și nu poți dormi din cauza lor. Bîzîie și pișcă. Se strecoară în pungile cu alimente, mîncarea de pe masă trebuie acoperită. Oamenii încă mai folosesc metode arhaice de a le stîrpi – hîrtia de prins muște. Am reușit să înec vreo șapte într-o sticlă aproape goală de cidru. Au fost curioase, probabil – nu știau ce-i ăla cidru.

Utilitățile. Oamenii de la țară au de toate, însă casele lor seamănă cu niște magazine de electronice și electrocasnice second-hand. Printre icoane, milieuri și bibelouri, tronează televizoare defecte sau din acelea color cu tubul pe ducă, pe care nu prea le deschid, poate doar spre seară, ca să se uite la știri. Descoperi radiouri și casetofoane de pe vremea lui Pazvante, dar și mașini de spălat, cuptoare cu microunde etc., pe care le primesc de pe la copii sau alte rude de la oraș. În satul în care am fost, buda în curte e de domeniul trecutului. Apa de la robinet nu se bea, se merge cu pet-uri pînă la izvorul din pădure, unde e apa „a bună“. Există gaze, însă puțini sînt racordați la rețea, preferă lemnele chiar dacă încălzitul cu lemne le dă de furcă iarna. Gazele sînt prea scumpe.

Animalele. Mulți au renunțat la animale precum porci, vaci, capre, oi. Prea multă muncă la ele, prea multă mizerie și „nu se merită“. Au relații însă pe la fermele din jur, de unde cumpără ieftin ce le trebuie. Au început să apară diferențele între țărani și fermieri. În zootehnie, de pildă, animalele se cresc mai cu cap și în mod organizat, pentru profit, nu doar în gospodărie, pentru uz personal. Totuși, în bătătură încă există păsări de toate felurile, ulițele sînt pline de pui, aparent ai nimănui. Atitudinea față de animalele care nu „produc“ nimic a rămas aceeași – aproape în fiecare curte există cîte un cîine care își petrece o viață întreagă în lanț.

Oamenii sînt nevorbiți. Așa cum se știe, la țară au rămas mai mult bătrînii. Sau se întorc în casa părintească bătrînii care au copilărit la țară, au fost strămutați la oraș, iar acum își lasă apartamentele vreunui nepot care nu are unde să stea. Au telefoane mobile „cu butoane“ pe care nu prea știu cum să le folosească și vorbesc zilnic cu cei de la oraș. Așteaptă de la ei ajutor. Pensiile de la CAP nu depășesc două-trei sute de lei. Mulți se simt singuri, foarte singuri. Așa că atunci cînd apare cineva „din afară“, profită de ocazie ca să-și povestească viața. Asta m-a întristat cel mai mult – vieți care merită povestite, însă nu mai are cine să le asculte. În curtea casei unde am stat, venea în fiecare zi un bătrîn trecut de 80 de ani. Se așeza pe un scăunel și începea să vorbească de acolo „ca televizorul“, de parcă ar fi apăsat cineva pe un buton. Cînd a aflat că sîntem din București, ne-a povestit în fiecare zi aceleași amintiri pe care le avea legate de București, din armată. Știa pe de rost nume de străzi, numere de tramvaie. La un moment dat, am avut senzația stranie că, de fapt, sîntem doi vecini din București. Bătrînii așteaptă Paștele sau Crăciunul cu speranța că o să mai treacă și pe la ei vreun copil, vreun nepot. Sînt cîte unii, mai norocoși, cărora, la astfel de ocazii, li se umple casa. Atunci sînt fericiți. În rest, merg la biserică și își așteaptă cu seninătate sfîrșitul. Moartea, nunta, nașterea au rămas în continuare aceleași repere ale satului românesc ca în urmă cu sute de ani. Îmi dau seama că cei mai mulți dintre acești oameni sînt responsabili, prin votul lor, pentru starea (înapoiată) a României de acum. Ei i au ales pe aceia care ne-au condus ori ne conduc. Însă nu pot să mă supăr pe ei, mă înduioșează. Ei nu știu nimic, viața lor nu s-a schimbat cu nimic.

Nimic nu se compară, însă, cu liniștea nopților în care nu se aud decît greierii, cețurile dimineții care se ridică din lunci, răcoarea serilor și mirosul de fîn, răpăitul ploii de vară pe acoperișul de tablă. Poate că sîntem într-un fel norocoși că încă mai avem astfel de locuri, de început de lume.

Foto: wikimedia commons

Mai multe