Viaţă la cutie
V ă amintiți de celebra scenă cu punga de plastic luată de vînt din American Beauty, nu? Punga asta a simbolizat atîtea, a fost simțită, văzută, disecată și pusă în toate contextele posibile și imposibile, că a devenit o referință culturală de neratat. Eu, una – și, odată cu mine, probabil că multă altă lume de prin părțile astea ale Europei –, rezonez foarte bine cu imaginea pungii rătăcite, ba chiar cu imaginea unei cutii de plastic refolosibile care poate fi lăsată să zacă regizoral în colțul cadrului – semn de preaplin care acum e gol, semn al speranței sau poate al dezolării, depinde de ochiul care o privește.
Căci noi, prin părțile astea ale Europei, știm să apreciem o pungă de calitate și o cutie de plastic cu un capac zdravăn. Înainte de ’89 era un semn de bunăstare să porți public o pungă colorată dintr-un Aldi nemțesc sau, mai bine, dintr-un duty-free, ca pe un fanion al sofisticării, ca pe un Vuitton al pungilor. Toate ambalajele venite din Occident erau bine păstrate, netezite și scoase apoi la purtat cu mîndrie. Obiceiul iese greu din sistem. Părinții noștri păstrează încă pungi și pungulițe, deși nu le mai folosesc la nimic. Multe femei, la primele ore ale dimineții, pe lîngă poșetă, au musai și o pungă cu pachețel pentru serviciu sau mai știu eu ce. Alea mai sofisticate au pungi mai mici de hîrtie, de la Sephora, Zara sau Mango. Eu am o pungă mare în care păstrez pungi în care sînt alte pungi, într-o punere domestică în abis.
Acum, imediat după Crăciun, multă lume a mers prin oraș cu pungi în care se aflau cutii și cutiuțe. Multă lume a plecat din vizita la părinți și la rude cu sarmalele, salata de boeuf și cu prăjiturile făcute cadou la pachet. Pe 25 decembrie, dimineața, o fată tînără ieșea din casa învecinată alături de bunică-sa. Ducea pe palme un soi de platou sau o cutie înfășurată în folie de aluminiu. Toată lumea părea că se prăbușise pe umerii fetei care, clar, n-avea nici un chef să iasă cu bunică-sa în cine știe ce vizită, ba mai mult, ducînd în brațe un platou incomod. „Ține-l drept, Diana“, o atenționase bunică-sa, care i s-a agățat apoi fetei de braț. Pot să jur cu mîna pe inimă că Diana avea lacrimi în ochi.
Maică-mea strînge tot. Borcane cu capac, pungi și cutii de înghetață. Avea o întreagă colecție de cutii de plastic speciale pentru transportarea alimentelor, care i s-a evaporat în timp. Evident, vinovații sîntem noi, copiii. Din vizita duminicală în familie se pleacă obligatoriu cu mîncare la pachet. „Ți-am tot dat cutii și nu mi le-ai adus niciodată înapoi. Să nu le arunci, că tot pentru voi le strîng“, obișnuiește să spună maică-mea. Nu le arunc, numai că toate cutiile astea pleacă apoi într-un circuit incontrolabil. Eu, la rîndul meu, pot trimite cîte un amic acasă cu niște prăjituri făcute de mine la pachet. Într-una din cutiile maică-mii, adică. Nu știu ce e cu pachetul ăsta, dar ne dă multora un soi de confort mental al datului și al luatului, devine o păturică moale și comodă din foietaj vanilat, un zid de sarmale la adăpostul căruia nu ți se poate întîmpla nimic rău, ești aprovizionat, ești bine, nu duci lipsă de nimic și, mai ales, cineva se gîndește la tine.
O altă logistică se întîmplă cu pachetele puse de alte mame „pe tren“. Acolo e un trafic complicat cu șunci, fripturi, sarmale și prăjituri ambalate după priceperea fiecăruia. Îmi povestea cineva care încă primește pachet de acasă, deși nu mai e de mulți ani la facultate, că e o artă să faci în așa fel încît pachetul pus la tren să nu miroasă a mîncare. Altminteri se pare că e deschis și o parte din conținut e mîncat pe drumul spre destinație. Înfășori chifteaua bine, ca pe un drog, să nu miroasă în afară.
N oi ne-am născut pe aici cu punga de un leu la cap și o să murim cu una în mînă. Un pensionar fără o pungă e incomplet. Ba chiar indecent. Observați-i un pic, vă rog. Intrați în vorbă cu ei. Vor gesticula și vă vor arăta lucruri cu mîna în care țin punga. E o regulă. Uitați-vă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.