Viaţa e frumoasă, cu mici excepţii

15 martie 2017   Societate

Continui (și închei) dialogul despre Est și Vest, „aici“ și „acolo“, cu scriitorul german de origine română Jan Cornelius, pe care l-am început săptămîna trecută. Jan a solicitat un „drept la replică“ și este unul dintre oamenii cu cel mai mult umor pe care îi cunosc. Vă recomand cartea lui Eu, Dracula și John Lennon care a apărut anul trecut la Editura Humanitas, tot despre diferențele dintre Est și Vest; la unele pagini în care, de pildă, „emigrantul“ român în Germania fura cu consecvență băuturi alcoolice din supermarket (de fiecare dată era beat și de fiecare dată era prins de Poliție) am rîs cu lacrimi. 

***

Dragă Adina, la sfîrșitul textului tău spui: „Așadar, dragă Jan, nu mă simt bine unde sînt acum, contrastele nu mă ajută, nu-mi dau energie și entuziasm, ba dimpotrivă, simt în continuare că a trăi în România e, de fapt, o moarte lentă…“

Hai să devin puțintel filozofic, timp de-o frază: Mi-e teamă că, din momentul în care ne naștem, murim cam cu toții de o moarte lentă, oriunde ne-am afla, în Est sau în Vest. Ba chiar ne naștem cu toții cu un picior în leagăn și cu unul în groapă, cum spunea Beckett cătrănit, tot așteptîndu-l degeaba pe Godot. Și trăind între Est și Vest, între Germania și România, mă deplasez mereu încolo și încoace pentru că am senzația că singurul mijloc eficace de-a uita mizeria condiției umane e, probabil, mobilitatea. Mobilitatea, agitația, schimbarea permanentă, mișcarea rapidă de colo-colo, doar ea ne ține voioși și tineri. Cu condiția să nu fim mai rapizi decît îngerul nostru păzitor, de pildă cînd conducem mașina. A vorbi însă despre eternul sfîrșit este probabil un început prost de articol, dar aici la Düsseldorf, unde locuiesc, plouă acum de vreo zece ore, nu ca la București, unde în general vremea e mult mai faină. La recenta mea vizită în capitala României, de ziua lui Mărțișor, era la București un soare de-ți lua fața. În Cișmigiu, armate de bătrîni se răsfățau în grupuri imense la soare și perechi de tineri se îmbrățișau de-și rupeau gecile printre statui. Aici, dacă aș ieși acum pe terasa apartamentului meu de la etajul trei în ploaia asta teutonică, care în România se poate numi, într-o frumoasă tradiție mioritică, „ploaie ciobănească“, atunci aș face-o cel mult ca să mă arunc în cap.

Da, știu, ich klage auf hohem Niveau, cum se zice în cazuri din astea în germană, bocesc la nivel înalt, căci astea sînt flecuștețe, mofturi, vremea de-afară nu e motiv de îngrijorare, căci norii se duc și vin și vremea mereu se schimbă. Hai deci să trecem la teme cu adevărat importante. Un motiv real de îngrijorare aici, în Germania, ar fi, de pildă, dementul de Erdogan, care își conduce țara cu mînă sigură într-o dictatură, arestează jurnaliști nevinovați și pe toți cei care au păreri diferite de ale lui, înjurîndu-i sictirit și simultan pe nemți și făcîndu-i naziști doar pentru că îndrăznesc să-l critice. L-am întrebat zilele astea pe Erdal, frizerul meu turc, un vechi și bun amic, ce părere are el despre asta. Tja, mi-a răspuns el (pronunțați tia, precum mea). Ceea ce s-ar putea traduce în română prin „mda“. Tja, mi-a spus Erdal deci, e unul din puținele cuvinte germane pe care el le stăpînește impecabil și – chapeau! – se descurcă de minune cu această vocabulă, cam în orice situație. Căci acest tja e în germană un cuvînt cu un potențial semantic imens, poți spune tja cînd te încalți și ți se rupe șiretul de la pantofi, cînd ți se defechează un porumbel pe pălărie, dar și atunci cînd, de exemplu, auzi că tocmai s-a pornit brusc un război nuclear între Trump și Putin. Alți doi nebuni buni de legat. Ar trebui să-mi fie frică de ei? Keine Panik auf der Titanic! – vorba neamțului. Nici un motiv de panică pe Titanic.

Trecînd ieri prin Heinrich-Heine-Platz, mi-am amintit de știrea din mass-media de luna trecută, cum că un terorist arab planificase să se arunce taman acolo în aer, cu cît mai mulți oameni în jurul lui. A fost, din fericire, deconspirat la timp și arestat. Coborînd din tramvai, m-am uitat scurt și discret în jur, oamenii erau calmi și nu vedeam pe nimeni sub a cărui geacă să se contureze vreo centură suspect de voluminoasă. E întotdeauna plin de lume prin Heinrich-Heine-Platz, mulți schimbă acolo tramvaiul, alții se duc să se plimbe prin Altstadt, orașul vechi. Deci am rămas și eu, ca toți ceilalți, absolut cool, cum se spune pe aici. Ar fi trebuit să-mi fie frică? Nu simțeam nimic în acest sens. Am citit cîndva o statistică: cele mai multe accidente grave se întîmplă la munca din casă, cînd mai pică omul de pe scară la înșurubatul becului sau îi cade fierul de călcat pe picior.

Da, aici la noi, în Germania, totul e ordonat, planificat, îngrijit, sigur. Alaltăieri, de pildă, am fumat o țigară în fața ușii de la bloc și, gîndindu-mă la nemurirea sufletului și nu la scrumiera fixată de zidul de lîngă mine, am aruncat mucul pe jos. Ime­diat s-a găsit cineva care să-l ridice și ieri dimineață, cînd m-am dus să-mi iau bruma de poștă care nu sosește prin e-mail, am regăsit acest muc în cutia poștală. După ora la care vine aici tramvaiul sau trenul pot să-mi pun ceasul. Însă dacă aș afirma asta cu voce tare în fața unui grup mai mărișor de oameni, aș fi probabil vehement contrazis, pentru că uneori mai apar și excepții. De pildă, din cînd în cînd trenul întîrzie să sosească pentru că cineva tocmai s-a aruncat, undeva pe traseul respectiv, pe șine. Această știre se răspîndește întotdeauna cu viteza fulgerului, producînd inevitabil consternație și compasiune, dar și comentarii critice: „S-a săturat de viață? Mă rog! Dar de ce trebuia să facă un spectacol public din asta? Unii au efectiv impresia că sînt singuri pe lume.“

Da, există mult mai mult angajament social, mai multă solidaritate umană și tendința de-a ajuta aici în Vest decît în Est. Das Leben ist schön, la vie est belle, viața e liniștită pînă la monotonie și foarte frumoasă, cu mici excepții.

***

Dragă Jan, și aici plouă de cîteva zile, sînt deja nostalgică după acel 1 martie pe care l-ai pomenit și în care aș fi dat orice să beau prima bere la terasă, dar n am putut pentru că eram răcită. Plouă de-ți vine să-ți iei cîmpii. Dar să lăsăm politețurile despre vreme… La noi nu-l înjură nimeni pe Erdogan, deși e în coasta noastră, ca să zic așa, sîntem mult prea preocupați de amenințările și problemele noastre interne, ca în orice mică „provincie“ a Europei. Și aproape în fiecare zi avem parte de cîte o mică surpriză. Cum ar fi noile luminițe de Paști pe care ni le promite primărița Gabriela Firea… sînt diferite față de cele de Crăciun, te asigur, tematica fiind una cu ouă și iepurași. Cu bani „de la buget“. Într-o capitală aflată pe primele locuri printre cele mai sufocate (de trafic) orașe din lume. Da, nu ne e frică că vor fi atentate cu bombe în piețele publice, sîntem cool, vorba ta, nu există miză aici pentru așa ceva (deocamdată) și oricum președintele Iliescu ne-a promis în anii ’90 că va fi liniște, însă ne e teamă de faptul că ne întoarcem treptat în aceiași siniștri ani ’90. În care orice era posibil, dincolo de orice lege, ca-n junglă. Cît despre solidaritatea umană, mi-am cam luat adio. Nu cred că ai văzut „bătălia“ pentru hîrtie igienică de la reduceri, la un supermaket din Brăila, în care oamenii au dat iama în depozite, pentru că angajații nu mai făceau față. Mă bucur însă că tu și mulți ca tine, oameni cu simțul umorului, puteți privi România relaxat, și eu cînd ajung la voi, privesc România la fel, chiar dacă pentru doar cîteva zile. Mă ajută asta. Da, viața e frumoasă, cu mici excepții, cum zici tu, iar una dintre ele, pentru mine, în momentul de față, se numește România. O să zici că puteam să mă nasc în Somalia… dar nu, sînt cetățean european și am drepturi (aici ar trebui să fie un emoticon cu zîmbet). În plus, mai este limba asta fabuloasă (pentru noi) în care ne putem exprima amîndoi și ne putem înțelege.

Foto: adevarul.ro

Mai multe