Viața cu Dilema
În 1993, cînd am ajuns la Dilema, nu a fost deloc întîmplător. Mi-am dorit mult să lucrez la Dilema, de cînd am pus ochii pentru prima dată pe revistă.
Și, așa cum am mai scris, nu eram o persoană care se adapta ușor într-un loc de muncă. Ba dimpotrivă. Am schimbat multe pînă să ajung aici, erau și destule posibilități pe atunci și, desigur, eram și eu mult prea cîrcotașă și cu standarde imposibile: „de vină” trebuie să fi fost orele de latină din facultate, unde totul se desfășura de-a dreptul perfect și, cu profesori precum dl Fischer sau dna Creția, nu-ți mai trebuia nimic.
Așa că, plecînd dintr-un asemenea univers, aproape nimic din lumea, deodată deschisă, din jurul meu nu mi-a fost pe plac. Nu plîngeam chiar după tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, dar voiam calitate umană și standarde morale și culturale înalte, pe unde-mi băgam nasul. Și pe unde ajungeam mi se părea că nu găseam: eram ca prințesa cu bobul de mazăre – simțeam afurisitul de bob, în trufia mea, sub ditamai teancul de saltele.
Pînă am ajuns la Dilema și am dat de Lena (Magdalena Boiangiu), Tita (Tita Chiper), dl Cosașu (Radu Cosașu) și Leo (Alex. Leo Șerban), dar și de Mircea (Vasilescu) și Elena (Ștefoi). După care l-am cunoscut și pe dl Pleșu (Andrei Pleșu), și m-am convins că e o persoană în carne și oase, pînă atunci era doar o bibliografie la care aspiram.
Am reușit să regăsesc în redacția Dilemei – desigur, temele de discuție fiind altele – emulația și rafinamentul intelectual ale orelor de latină din facultate. Ca și pentru seminariile cu dl Fischer, și pentru ședințele de redacție de la Dilema trebuia să mă pregătesc. La început, nici vorbă să deschid gura, nici măcar ca să spun ce vox pop prin Cișmigiu voi face pentru următorul Dosar. Se vehiculau acolo atîtea titluri și nume încît mereu, de la o săptămînă la alta, trebuia să mă informez, măcar să văd cine erau respectivii autori menționați, dacă nu să citesc o carte întreagă. Aparent era o grămadă de timp liber, ce mare lucru să faci niște interviuri cu oameni pe stradă? Dar, în realitate, nu era deloc așa: să-ți faci temele la Dilema nu însemna doar să înregistrezi pe casetofon, să scoți apoi pe hîrtie și să bați la mașină ce au spus intervievații. Trebuia să știi cum să pui întrebările în așa fel încît să nu fie convenționale, să vezi amănuntele care nu băteau la ochi – și, la asta, Tita era maestră și te învăța ce și cum. Iar apoi să nu le scrii oricum: să le transcrii corect, dar și pe un ton măsurat, fără să jignești pe cineva. Totuși, să ai și oarecare umor, dacă puteai, dar nu din cel ofensiv și grosier – și aici intervenea Lena, care nu te lăsa s-o iei razna.
Nu te lăsa să faci afirmații nefondate. Să nu verifici din mai multe surse tot ce scriai. Să nu ai un background care să pună lucrurile în context. Nici să generalizezi aiurea, să faci afirmații de Gîgă de genul „Poporul român…”. Din cînd în cînd trecea pe acolo Irina Nicolau, care ne-a învățat cum, practic, din orice poate ieși un subiect pe de o parte zglobiu și, pe de alta, profund.
Toate astea, la care s-a adăugat citirea textelor din revistă, mi-au intrat pur și simplu în sînge în atîția ani. Raportarea echilibrată și fără parti-pris la o lume care părea veșnic în tranziție, fascinantă în pitorescul ei, dar și înspăimîntătoare într-o neclintire ce părea fără speranță era o raritate în contextul unei prese sălbatice, proaspăt scăpate din lațul comunist. Un soi de implicit al lucrurilor, să le prinzi esența fără tușe groase, fără pretenții exhaustive și redarea adevărurilor absolute s-au adăugat, în timp, formulei. Să nu scrii nimic neverificat, dar nici măcar necîntărit sau exagerat. Da, să te revolți dacă ceva te enervează, dar cu argumente și fără ofense manifestate în ciorchine de epitete degeaba. Să faci referire la opere culturale, dar fără să te dai mare și să știi exact și verificat la ce te referi.
Și tot cultura, am învățat la Dilema, nu înseamnă doar operele majore ale omenirii. Să fii o revistă de cultură nu înseamnă doar să faci paradă de cunoștințele tale mainstream, de faptul că ai putut citi cîteva dintre cărțile cele mai importante care s-au scris vreodată, că vezi filmele de autor, că ajungi la vernisajele și concertele „care trebuie”. Nu. Există și mult underground, deloc mainstream, care e valoros. Și nu mai e deja de mult o noutate că termenul de „cultură”, în sens antropologic (iar aici, atît Irina Nicolau, cît și Vintilă Mihăilescu știau mult mai bine), înseamnă și civilizație și cuprinde și modul de conviețuire al diverselor comunități: și aici, Dilema a știut să reflecte socialul într-o manieră atipică, semnalînd fără să critice, analizînd și nu vociferînd despre realități. La fel a făcut și cu politicul.
Toate astea, toată această școală inițială au devenit mod de viață. Am crescut și am trăit cu Dilema: nici nu am mai putut altfel, s-a integrat în peisajul cotidian. Mai tot ce receptam din lumea înconjurătoare cîntăream, mestecam, filtram și „scuipam” apoi în Dilema. Bun sau rău, era modul meu de a digera realitatea din jur și propria realitate, de a le înțelege prin împărtășirea lor și altora. De a învăța ceva din asta, mergînd mai departe, nu chiar la fel.
Sper și cred că și alții au avut un parcurs similar cu Dilema. Sau, dacă nu similar, au avut propriul lor parcurs, pe alocuri inițiatic. Nu pot să cred că Dilema nu va continua. Că nu se va găsi o soluție s-o ducem mai departe: și cu ea, să ne continuăm și noi evoluția.