Veselie-armonie, faza pe oraş

22 ianuarie 2014   Societate

Pentru un fost regat ermit, închis etanş, ca o etuvă a istoriei în faţa poftei coloratului dragon şi a silenţiosului samurai, Coreei contemporane de Sud îi cam place să se distreze. Îi place dedulcirea. „A ieşi afară“, la sfîrşitul unei nimicitoare zile de lucru, de minimum 12-14 ore, ori în weekend, e momentul-de-aur aşteptat de toţi: de la gulerele albe-Speedy Gonzales, fumînd nervos în pauze, la dame aprige, ondulînd din ochi experţi luciul mall-urilor, în răstimpul cît ai lor consorţi „vernisează“, cu metodă de broscari sicilieni – siguri de ei, îi citeşti după călcătură şi aerul fals-sobru, de mucava corporatistă –, vreunul dintre nenumăratele, ne-nu-mă-ra-te-le love motel-uri; ori bunicuţe creţe şi clevetitoare, cu ai lor gravi – ca o icoană şoptitoare de înţelepciuni la cub – consorţi; expaţi anglofoni, vorbăreţi nevoie mare, megafoane vesele şi inocente; studenţi iuţi la pas şi vorbă, zîmbitori, coloraţi, ultraşi ai modei.

Distracţia e etajată, pe etape şi faze, ca o cutie de viteze, şi durează toată noaptea. Etapa întîi: se iese în oraş. Coreea e Seulul, cu ai săi 10 milioane de locuitori – iar cu tot cu zonă metropolitană, oraşe-spidermaniane ale acestui colos, cam 25, jumătate din populaţia Coreei de Sud. Seulul a fost ras de războiul fratricid din 1950-1953, de fapt, al Războiului Rece comunisto-american, un război-interfaţă, prin alţii, ca şi cel vietnamez. Iar acum recuperează. Faza întîi: mese-ntinse. Se iese la un restaurant, la un loc de luat masa, mai exact, „restaurant“ fiind un cuvînt uşor pretenţios în limba română. Restaurantele sînt pe căprării, ramificate-copăcel: de supe (de la supe de tok, baton, medalion de orez, la supe de fructe de mare, raţă, porc, cîine şi cam tot animalierul de pe pămînt, din văzduh şi ape, minus iepurele, despre care ei glăsuie: „A, vă miraţi că mîncăm cîine? Dar voi, cu drăgălaşul de iepuraş-auraş-imaş?!“); de carne la grătar, care ţi se aduce crudă şi pe care o găteşti tacticos, cu şorţ, la un grătar îngropat în mijlocul mesei, cu un burlan de aerisire deasupra, şi pe care o tai cu foarfeca în bucăţi mestecabile, la cele de tăiţei pe care bucătari grăsuţi la zîmbet, ca nişte bravi Sˇveik, îi pregătesc amsterdamic în vitrine generoase. Se mănîncă popular, dodoloţ, invariabil iute (foarte iute!), cu abundenţă – gratis! – de farfuriuţe, mici ca nişte balerine albe, cu aperitive cît mai legumicole, variate, cît mai puţin lăsate pe foc, care îţi sînt umplute la loc instant de „mătuşi“ ochioase, care mai că te-ar înfia, de atîta drag cît au în vorbă. Sau invers, doar au moteluri de probă, cinstite şi uşor cam ilegale. Se stinge cu soju, alcool păcătos, distilat prost şi aparent slab, din orez, dulceag şi înşelător ca o chivuţă, în sticle de o litră, de pe care zîmbeşte oacheş, proaspăt chirurgicată estetic, vreo divetă locală. Soju – a mai perversă invenţie coreeană! Aveţi mare grijă cu ea. E plin web-ul de poze cu blackout-uri care mai de care mai viţioase la temă. Nu lipsesc de pe masa coreeană niciodată orezul, supa şi kimci-ul (pronunţat „ghim-cii“), varză chinezească preparată coreean, cu boia de ardei, usturoi, hamsii, ridichi negre, lăsată la macerat, îngropată în mari vase de lut, vreme de opt luni, ori, la bloc, ţinută pe acoperiş, vînturată, cum am vîntura noi varza la boxă, de bunicuţe crăcănate şi cu bigudiuri, îmbrăcate în comozi şalvari. Coreea miroase a kimci (aka usturoi macerat). Ori a pui prăjit (cantitatea de hofs, „hof“ şi soju, şandramale cu pui prăjit şi combinaţia letală poktan-ju – traducere: băutura bombă atomică – de soju, stinsă cu bere, e enormă!). Ori miroase a lux-Coco-mall, calm şi – oho! – voluptate.

La masă se rîde mult, se vorbeşte tare, se plescăie, se soarbe, se suge cu poftă – semne ale politeţii, ale satisfacţiei culinare. Se fumează vesel, că e foarte ieftin. Niciodată, însă, în faţa seniorului, a şefului ori a profesorului. Poţi să bei să cazi sub masă, dar să nu-i pufăi în faţă că jar mănînci! Oricum, trebuie să ştii să ţii beţigaşele e-le-gant! Dacă nu, dacă eşti oegughin, străin, oblu, împiedicat, tălîmb culinar, ţi se aduce grabnic şi înţelegător un fokî, englezism local pentru salvatoarea furculiţă. Se cere astfel: Fokî chuseyo! Kamsa’midaaa!

Faza doi: se iese la bere. Aici – iar potol, bere în vase de plastic, ritualice. Dă-i cu bere, dă-i cu caracatiţa iute (ori chiar vie şi tăiată cu foarfeca în mici tentacule inervate, tăvălită printr-un sos de piper, de soia şi miere). Veselie fast-forward. Faza trei: la karaoke, noreban. (Au şi „Dragostea din tei“, vai de vocea mea as(as)ină, sper că nici un student nu m-a filmat pe ascuns! Eu pe unii auraş-păcuraş – da! He-he!) Aici cîntă şefu’ (care a plătit pînă acum tot, căci dacă ieşi la masă cu ’mnealui, aşa trebuie). Toţi îl îngînă în cor cu zurgălăi, la propriu. Sau i se cîntă (fireşte, estic: în strună). Şi cînd chirăie broscar, şefu’ e tot şef. Coreenii au, totuşi, voci foarte frumoase.

Toată lumea cîntă în Coreea, de jale şi amor, de kitschul cald şi bun sufletului. Sarang, iubirea melancolică, de matinal prim metrou, alienant, post-soju şi coitus blocat cultural de cutume (fazele patru-cinci), încă păstrate, aşa, de nostalgia unui trecut mai drept, mai pur. Neamericanizat. Cred că, în Coreea, cei trei Ioni – Creangă, Caragiale şi Barbu – would have had quite a day la o bere, cu mătuşici şi pui prăjit. Uneori, mi se părea că îi văd chiar, la braţetă. Kombe (noroc) şi la mulţi ani! Pe 31 ianuarie intrăm, lunar, în Anul Calului. E cu graţie. I-ha şi la gară! Mă rog, la metrou. 

Mai multe