Veri și obiceiuri

Verile de altădată, din copilăria mea, erau, în primul rînd, mai puțin toride. Din cîte îmi amintesc, temperatura de afară era suportabilă. Chiar și la orele prînzului, te puteai fîțîi prin oraș. Oricum, nimeni nu-ți spunea, oficial, să nu ieși.

În case, nimeni nu auzise de aerul condiționat. Sau, dacă cineva auzise, nimeni nu știu să fi avut. Geamurile deschise făceau toată treaba. Și transperantele închise la culoare. De fapt, de cele mai multe ori, erau niște cearșafuri puse în geam. Sau chiar hîrtie de care-mi amintesc că avea o culoare mov, indigo.

De altfel, erau două școli de gîndire. Una care era de părere că toate geamurile trebuie deschise, așa cum am scris mai sus, cu riscul muștelor și al altor lighioane care nu se sfiau să intre. Da, exista și plasă, dar cu siguranță nu se pomeniseră termopane. Iar plasă nu era chiar pretutindeni. Așa că te simțeai mai aproape de natură. Zburătoarele intrau și metodele de stîrpire a lor erau mai barbare: exista pliciul, pe care locuitorii caselor din vremea aceea nu ezitau să-l folosească. Totuși, din cîte-mi amintesc, erau și atunci oameni mai miloși, care dădeau muștele afară cu prosopul, lăsîndu-le în viață.

O a doua școală de gîndire credea în curent și în povestea cu căldura de afară care intră în casă. Așa că totul era ferecat, geamuri și uși așijderea, și se instituia în case o atmosferă stătută, aproape ca aceea a locuinței lui Miss Havisham din Marile speranțe. Dar atunci nu-ți dădea tîrcoale nici o creatură și-ți puteai savura fără frică dulceața și șerbetul, pe care încă le-am mai prins. Spun „încă” pentru că am copilărit în epoca ceaușistă, cînd altele erau obiceiurile ospitalității, în principal. Dar dulceața și șerbetul mai rămăseseră, se perpetuaseră din alte epoci, mai puțin proletare. Erau niște reminiscențe burgheze, să le zicem, la care am mai avut acces doar în copilărie. Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic. Sau șerbet, de zmeură, de lămîie, o singură linguriță într-un pahar cu apă.

Era o altă concepție a dulcelui. Sigur, existau și prăjituri, și acestea din urmă au rămas, în timp ce dulceața și șerbetul au dispărut. Se mai făcea dulceață în case, dar tindea să fie mai curînd mîncată pe pîine cu unt la micul dejun și chiar să devină gem. Iar cafeaua, încet-înct, s-a transformat în nechezol și toată poezia aburului ei s-a dus pe apa sîmbetei, cel puțin pentru un timp.

Treptat, în locul dulceții am fost „serviți”, mai spre anii ’80, cu un chec cu tot mai puțină cacao și cu gust de bicarbonat. Cu „Albă-ca-Zăpada“, „Lămîița“, prăjituri cu gem, saleuri și cornulețe. Dulcele a căpătat o altă cantitate și consistență. Treptat, fursecurile de cofetărie, cele cu stafide ori șprițate, s-au insinuat și ele. Oricum, cofetăriile au rămas, inclusiv în anii penuriei, printre puținele „unități socialiste” în care-ți mai puteai astîmpăra foamea, fără să stai la coadă ori să practici corupția mică. Sigur, cu riscul de a face diabet.

Tot vara exista înghețată. Nu era de prea multe feluri. Din cîte îmi amintesc, de ciocolată sau vanilie. Albă sau neagră. Mai rar cred că am întîlnit și de fistic. Iar apoi de fructe și de cafea. Era o lume a alegerilor limitate. Și totuși, mereu erai forțat să optezi: la tarabele cu înghețată de altădată trebuia să spui dacă vrei la cornet sau la pahar. Era și asta o opțiune, trebuia să cugeți asupra ei cu înțelepciune: la cornet era cumva mai gustoasă, era bun și cornetul, dar, în final, ajungea pe tine, pe rochia ta. Căci în verile de atunci se purtau mai mult rochii. La pahar, înghețata nu avea hazul cornetului, dar era mai sigură. Și, cred, un pic mai scumpă.

Asta dacă alegeai să o „consumi” (cuvîntul ăsta, ca și „a servi”, intra în limbajul de lemn consumist al epocii) pe stradă. Dacă te hotărai să te duci la o cofetărie, ca o doamnă sau domnișoară respectabilă, erai în postura să faci și mai multe alegeri. Puteai să te duci cu o prietenă sau cu un partener. Dacă te invita un băiat, bărbat, de obicei plătea el. Așa erau vremurile: se practica un soi de curtoazie îmbinată cu respect. De altfel, „respect” era un altul din cuvintele „de lemn” ale vremii. Respectul ăsta cavaleresc avea și alte forme de manifestare: masculul respectiv, care venea să te ia la cofetărie, îndeobște într-o sîmbătă ori duminică, se îmbrăca frumos, elegant, uneori chiar la costum, în ciuda căldurii. Alteori îți aducea chiar și flori. Îți deschidea ușa, mergea pe partea exterioară a străzii, îți căra geanta, dacă era mai grea, și te conducea acasă. Pe de o parte, pentru zilele noastre, ar putea părea că te trata ca pe o neajutorată, lipsită de independență. Pe de alta, pentru vremurile de atunci, condusul acasă era important, mai ales dacă se făcea tîrziu, pentru că nu mai circulau autobuze și nici taxiuri nu se găseau. Plus că, în anii ’80, apăruseră și cîinii vagabonzi.