Veneția, sau puterea irezistibilă a frumuseții
Fusese un zbor lung, mai cu seamă că decolarea întîrziase la capătul pistei cîteva zeci de minute, iar apoi avionul nu mai primise permisiunea de a ateriza, fiind nevoit să dea un ocol deasupra orașului. Supraaglomerat, ca de obicei, cu lume pestriță. Compartimentele de bagaje pline cu saci din rafie, cu mînere și fermoar. Stăteam la culoar, loc strategic unde mai poți scoate un picior în afară și te mai poți ridica, din cînd în cînd. Priveliștea oferită de hu-blou nu mă mai emoționa, bătusem drumul Veneției, ca să zic așa, de prea multe ori, preferam să pot privi în lungul aeronavei și în lateral, fără a fi considerat băgăcios.
În fața mea erau mai multe mame cu sugari care țipă la decolare pentru că nu știu să caște cînd li se înfundă urechile și care plîng toți de la plînsetul unuia singur. În stînga aveam o doamnă excesiv de fardată, care citea o revistă de scandal, cu destul de multe persoane dezbrăcate pe fiecare pagină. La geam stătea fiica de zece ani a doamnei, care, din cînd în cînd, întreba cu inocență: „Mama, cine sînt personajele din revistă?“, de ce stau în poză așa sau altfel, iar doamna, destul de plictisită, o lămurea agasată, mai mult ca să scape de copil și să se poată concentra pe textul scurt și pe imaginile elocvente, care, fiecare, valora cît o mie de cuvinte. Încercam să citesc o carte de pedagogie, însă privirea îmi era atrasă, involuntar sau nu, ori de cîte ori doamna de alături mai dădea pagina. La un moment dat, fetița a întrebat-o pe mamă de ce o doamnă mai poartă o cămașă, din moment ce are toți nasturii descheiați și, preț de o secundă, m-am gîndit că ar fi o idee bună să lansez sugestia ca revista respectivă să fie citită într-un cadru mai intim, fără copii de față. Apoi am renunțat la rolul de moralist, descurajat și de cataramele mari, grele, aurii, ale genții din blană ecologică de leopard, aflate la picioarele mamei.
În dreapta mea, dincolo de culoar, erau trei bărbați din mediul rural, care mergeau la muncă în Italia. Aveau pulovere ponosite și fețele arse de soarele cîmpului. Doi dintre ei, la 40 de ani, dar arătînd de 50, vorbeau despre greutățile vieții: rate, împrumuturi, cămătari, divorțuri, boli. În rînd cu ei, la geam, era un adolescent, de maximum 17 ani, cu părul cîrlionțat și privirea limpede, care păstrase în ea inocența copilăriei. Asculta conversația, fără să intervină. Stătea cu mîinile pe genunchi, cuminte, și presupun că m-am holbat la mîinile lui o bună bucată de vreme, pentru că nu mai văzusem niciodată așa ceva. Avea palmele enorme, deși el nu era masiv, nici foarte înalt. Dar palmele erau cît lopata, brăzdate de mușchi și vene torsionate. La capătul degetelor, unghiile erau rotunjite sferic și am făcut presupunerea că băiatul scosese, de mic, cartofii cu mîinile goale din pămînt. Probabil că asta făcuseră strămoșii lui, de generații, de aici adaptarea, mutația, degetele ca niște rădăcini. Mi-l imaginam ud, pe poaie, înglodat pînă la glezne, aplecîndu-se și scoțînd cartofii cu palmele goale, ar după ar… Gînduri, desigur, hazardate și lipsite de un fundament științific. Din cînd în cînd privea pe geam, apoi participa iarăși, mut, la conversație. Mi-am dat seama că, de fapt, nu suflase vreo vorbă tot drumul.
„Veneția, se vede Veneția“, începu să strige fetița din stînga, plictisindu se de revistă înaintea mamei. Într-adevăr, avionul se rotea foarte aproape de oraș și se distingeau, cu claritate, Canal Grande, Piața San Marco, insulele. Lumina blîndă făcea să sclipească cupolele și acoperișurile piramidale ale campanilelor. Pe partea cealaltă a avionului, băiatul privi cu atenție prin hublou, dar nu văzu nimic, pentru că avionul executa un viraj la stînga. „Uite vaporașe“, zicea fetița, deși mama văzuse, de bună seamă, multe vaporașe la viața ei, pentru că nu-i acorda nici o atenție. Băiatul de pe dreapta își făcea umbră cu palmele, încercînd să vadă ceva. Și, la un moment dat, miracolul se produse. Avionul își schimbă direcția de zbor și execută un viraj la dreapta, înclinîndu-se și oferindu-i, dintr-un foc, întreaga priveliște a Veneției, de foarte aproape. Băiatul se făcu una cu hubloul, se contopi literalmente cu plasticul cabinei, părea un abțibild bidimensional, convex, tricotat. Nu mai vedeam nimic prin hubloul lui. Bărbații nu observară că tînărul nu mai participa la conversație. Se pregăteau de contactul cu solul. Fetița era invidioasă și își sîcîia mama cu întrebări. După aterizare și aplauzele ușurate ale pasagerilor, băiatul porni telefonul mobil și sună pe cineva. În palma lui, telefonul deveni invizibil. Lumea se ridicase în picioare și cotrobăia după bagaje, deși avionul mai rula încă. Adolescentul se ridicase și el, dar stătea cocîrjat, cu mîna la ureche, și am observat că îi curgeau lacrimi pe obraji. Cînd persoana apelată răspunse, în cele din urmă, băiatul izbucni în hohote și, printre sughițuri, îngăimă: „Mamă, s-a văzut… am văzut… Veneția! Este… nu știam… nu aveam de unde să știu… cel mai frumos lucru pe care l-am văzut pînă acum! Nu pot… nu am cuvinte să descriu… este minunat… Sînt… fericit! Îți mulțumesc! Te iubesc, mama!“ Iar eu m-am gîndit, nu știu de ce, la Droctulf, războinicul longobard care a decis să apere Ravenna, deși venise de departe pentru a o trece prin foc și sabie.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons