Varza

Munţii de varză din pieţe mi-s dragi. Bogăţie, viitor. Visez deja la sarmale, raţă pe varză, varză à la Cluj. Ciolan cu varză. Totul cu varză. Bineînţeles, eu sînt varză pe lumea pe care o parazitez. Şi asta îmi dă măsura lucrului trăit. Tocmai terminasem 101 cărţi româneşti de citit într-o viaţă (apropo, este în librării), şi Viorel, prietenul meu, mi-a zis – să fi trecut cîteva mii de secunde de atunci, în care nu l-am văzut: Uite, îţi dau idee pentru viitoarea ta carte. Să se numească Profesiunea mea, impostura. Am rîs în draci. Are dreptate acest om. Asta da carte.

Povestea este nu că mă fac de rîs, problema este că, dacă o scriu, ar trebui să şi învăţ ceva din ea, or, ca varză ce sînt, nu am nimic în cap mai mult decît foi. Adică memorie oi avea, îmi ştiu greşelile-porcăriile pe care le fac, minciunile pe care le trag, dar să fiu serios nu pot, un demon mă aruncă iar în joc, unde practic iar metodele imposturii. Bun, am inocenţă, nu mint. Povestea este că mă angajez în chestii ce mă depăşesc, pe care nu le-am făcut niciodată, pe care le fac şi, de-mi ies, este mişto, dar cele mai multe nu ies. N-au cum, n-au de ce. E nevoie de pricepere, or, eu cînt ca şi cu Gigi, după ureche. Apropo, are Gigi o privire cînd mă bag în cîntecul lui ceva de speriat. O simt cînd mi-e cu spatele. Şi cîntecul lebedei imposturii mele cred că n-o să-l ascult decît cînd n-o să mai îmbîrlig pe nimeni pe lumea asta. Trist, mă voi minţi pe mine, cît pot de mult. Dar încă nu-s bolnav, n-am dat în dambla. Sînt doar varză. Odă verzei care ştie să se oprească la timp.