Vara, înainte de toate

În București, vara adevărată venea pe la mijloc de iunie odată cu sfîrșitul anului școlar, cam ca și acum, nu s-a schimbat nimic. Vara venea atunci cînd dispărea dintr-odată de pe străzi tot parfumul înfloririlor care transformau acest oraș într-unul mai suportabil, de liliac, de salcîm, de tei, de Mîna Maicii Domnului și nu mai rămînea decît un vag miros fetid de gunoi, în putrefacție. Cînd temperaturile treceau deja de 30 de grade, aveai senzația că totul intră în descompunere, inclusiv blocurile noi, socialiste, care erau fățoase pe atunci. Te lipeai de asfalt, orașul era mai puțin verde decît acum, comuniștii nu prea plantau copaci, mai ales pe marile bulevarde. Doar beton și vară, simțeai cum te topești. Pe străzile cu case, oamenii ieșeau seara din curți și mai răcoreau asfaltul cu furtunul, se formau pîrîiașe care duceau resturi menajere spre gurile de canalizare, era un alt miros, de baltă stătută, care îmi plăcea la nebunie, un alt miros de vară. Vara venea atunci cînd începea invazia gîndacilor negri „de canal”, libărcile, erau peste tot, ca și acum. Vara venea atunci cînd trebuia să dormi cu ferestrele larg deschise pentru că nu exista aer condiționat, iar căldura nopții era aceeași cu cea de peste zi, căldura din apartamente după care tînjisem o iarnă întreagă, o căldură ca un cearceaf fierbinte și ud, la ora 5 fix te trezea huruitul primelor tramvaie. Vara venea atunci cînd cerul își pierdea orice culoare, devenea opac, cînd țigăncile de la colțul străzii vindeau coronițe pentru premiul I, iar domnii ingineri se băgau sub Daciile lor din spatele blocului ca să le repare, urma marele concediu, călătoria spre mare. Ce mi-o fi venit să scriu despre vară? O stare. M-am întors aseară de la Cluj, de la festival, unde a fost polul ploilor timp de șapte zile și o atmosferă de noiembrie prietenos, am purtat în fiecare seară geaca mea Mammut pentru orice vreme, m-a costat o mică avere, dar o iubesc pentru că e utilă oriunde, oricînd. Pe măsură ce ne îndreptam spre sud, vremea se schimba de parcă ne-am fi îndreptat direct spre miezul verii, iar în momentul în care am ajuns la București, puțin înainte de miezul nopții, și m-am oprit amețită la o benzinărie, vara de aici pe care o cunosc atît de bine m-a izbit în moalele capului. În doar șapte zile, orașul trecuse dintr-un anotimp în altul. Atunci cînd vine vara în București, nu e bine să te întorci, este timpul să fugi. 

Înainte, vara se împărțea în funcție de sezoanele fructelor și legumelor. Era vara căpșunilor de iunie, cele mai dulci, apoi vara cireșelor, urmată de cea a vișinelor care nu reprezentau nici un interes pentru nimeni decît pentru gospodinele care făceau dulceață. În iulie începea vara caiselor și a piersicilor cu un parfum pe care nu l-am mai regăsit la noi de ani buni, poate doar prin Albania, piersica – mirosind a piersică de la trei metri distanță de tarabă – miroase a vară deja coaptă, o mîncai la mare, pe cearceaful tău de pe plajă și zeama ei galbenă, lipicioasă, ți se scurgea pe bărbie, îngropai în nisip sîmburele ca un creier, cu circumvoluțiunile sale în care rămîneau franjuri de fruct, sîmburii de caisă îi puneai deoparte, îi uscai la soare pe balcon, apoi îi spărgeai cu un ciocan, aveau un gust dulceag-amărui, migdalele comunismului nostru. Vara roșiilor de grădină care se găseau peste tot, nu a existat niciodată penurie de roșii în România, măcar atît, roșiile cu brînză – mîncarea săracului – și supele reci de roșii, le mîncai direct din frigider, vara mamele și bunicile noastre găteau practic din orice, bunică-mea de la Cluj, de pildă, făcea chisăliță – supă rece de vișine –, iubeai vara și din cauza abundenței, parcă nu mai era atît de multă sărăcie în România, iarna erai condamnat la cartofi și rădăcinoase. Tot în iulie, la Bușteni, acolo unde mergeam „în gazdă” la munte, apăreau pe stradă fetițele care vindeau din cornete de ziar zmeura și murele. Fructele pătau ziarul, chipul tovarășului și titlurile despre „împliniri mărețe”, le amestecam cu zahăr și le mîncam cu lingurița, era un alt parfum, cel al verii montane, un parfum de vacanță. În august, cînd se simțea deja un fior al toamnei și că vara e pe cale să se ducă, era sezonul lubenițelor și al salatei de vinete, din toate pubelele din București care continuau să miroasă fetid se revărsau cojile de pepene verde, cu vagi urme roșiatice lăsate de cei care nu reușiseră să roadă miezul pînă la capăt, din fiecare pubelă se scurgeau rîuri de sîmburi, în fiecare scară de bloc mirosea a vinete care se coceau pe aragaz, mirosul ăla de vinete coapte te înnebunea. Da, trebuia să profiți de vară pentru că toată bogăția asta de mirosuri, de gusturi, soarele, căldura se terminau în mod inevitabil și urma iarna nesfîrșită, urma din nou întunericul. Așadar am rămas cu o obsesie legată de vară, începe cam înainte de solstițiu, cînd zilele sînt atît de lungi și de pline și îmi dă deja angoase, conștientizez faptul că am doar două luni fantastice înainte și nu știu cum să fac să le trăiesc mai intens, mai frenetic, mă simt vinovată pentru orice zi pierdută. Însă vremurile s-au schimbat, căpșuni poți mînca și în ianuarie, iar lubeniță bună găsești deja din iunie, nu trebuie să aștepți pînă în august, toate anotimpurile astea au devenit otova, de fapt, undeva se pierde din bucuria verii. Nu mai trebuie să profiți de nimic, iarna e cald în casă dacă îți permiți să plătești factura la gaze și, în fond, poți lua primul avion și zbura doar patru ore spre Tenerife, într-o vară perpetuă. Sau chiar și pînă în Sicilia, unde soarele nu dispare niciodată. 

Totuși, vara, înainte de toate, însemna călătoria spre mare. Nimeni nu mergea la mare în Grecia, nici măcar în Bulgaria, țara vecină și prietenă, comuniștii ăștia erau fiecare cu marea lui, dacă o aveau, noi eram norocoși din acest punct de vedere, iar exodul se întîmpla în fiecare vară spre stațiunile socialiste de pe litoralul Mării Negre. Venea momentul în care mii și sute de mii de oameni din toate colțurile acestei țări își încărcau Daciile pînă la refuz cu saltele gonflabile, corturi, umbrele și colaci, își umpleau rezervoarele cu benzină din bidoane păstrată în locuri sigure cu luni bune înainte și o porneau spre mare. Mii și sute de mii de oameni din Timișoara, Baia Mare sau Iași luau trenuri de noapte și călătoreau nopți întregi ca să vadă marea și să „profite” de vară. Mii și sute de mii de copii plecau în mod disciplinat în taberele de la Năvodari. Marea, pentru mine, era un soi de apoteoză a verii, a rămas și acum, chiar dacă mai nou se merge la mare oricînd, și de 1 Mai sau de Anul Nou. Nu știu încă ce mare voi vedea anul ăsta, nu știu nici măcar dacă voi ajunge la mare, nu mi-am planificat în nici un fel vara, însă îmi dau seama că marea aceea din memorie nu se poate înlocui cu nimic, marea aceea dezolantă, cu hoteluri meschine unde trebuia să ne simțim în mod regulamentar „ca-n vacanță”, cu mîncare puțină și proastă pentru care trebuia să plătim la restaurant cu „bonuri valorice”, cu invidia față de turiștii blonzi și mai fericiți din Cehoslovacia și RDG, cu mirosul ei de sare și de alge putrezite, același ca și acum, reprezenta bucuria supremă. Vă urez și vouă să vă bucurați de vară, de toate verile voastre!