Vacanțele de altădată
Am adunat cîteva frînturi din vacanțe mai vechi, atunci cînd nu existau pensiuni pe toate drumurile, Vama Veche nu se „stricase” chiar de tot și nu era la modă să mergi în Grecia.
Bușteni, 1984
Cu doamna Roşca trebuia să vorbeşti din iunie pentru august. Şi vorbeai la telefon ca să vezi „cînd e liber“, iar ea îşi făcea planificarea: zece zile familia Negoiţă, după care douăsprezece zile familia Popescu, după care... Avantajul la doamnaRoşca, o bătrînică cu obrajii atît de albi de parcă ar fi fost tot timpul pudraţi cu făină, era că avea „o cameră separată“, cuo bucătărie de la fereastra căreia puteai să vezi Crucea. Deci era cameră cu vedere. Doar baia era comună. În rest, gazdaRoşca nu-şi băga niciodată nasul în sarsanalele tale de la Bucureşti, îţi dădea cheia şi pleca la treaba ei, prin curte. Treaba ta era să urci pe munte, să faci „trasee de o zi“. În primele zile erau unele mai ușoare, „de antrenament“, iar prin a patra zi te încumetai să te scoli la ora cinci ca să stai la o coadă nesfîrșită la telecabină şi să ajungi la Omu. Anul în care nu urcai la vîrful Omu era categoric un an pierdut. Acolo mîncai sandvişuri „din traistă“ şi beai un ceai sălciu, apoi coborai pe Valea Cerbului, iar seara, din nou în Buşteni, erai rupt. Te plimbai pe strada principală şi te intersectai cu ceilalţi turişti care „păşuniseră“ toată ziua pe la poale, iar acum se mozoleau cu vafe sau ciuguleau zmeură din păhăruţele de plastic, cu elevii veniţi în tabere, îmbrăcaţi în treninguri albastre, toate la fel. Părinţii îşi beau berea lor de seară, iar tu te mozoleai la rîndul tău cu vreo vafă şi voiai să te pozezi cu ursul sau cu cerbul, însă nu te lăsau pentru că erau „de prost-gust“. Pe la zece, toată suflarea Buşteniului, turişti şi localnici, mergea la culcare, se aprindeau felinarele stradale, dar nu şi Crucea, pentru că nu era 23 August, şi nu mai aveai ce face. Aşa că mergeai şi tu să te culci „la gazda ta“, în cămăruţa de la doamna Roşca, şi visai un nou traseu pentru a doua zi, cu condiţia să nu plouă. Dacă ploua era cumplit. Stăteai în camera de la gazdă şi pur şi simplu mureai de plictiseală.
Gura Portiței, 1998
Printr-o tradiţie nescrisă, cei care vin an de an la Gura Portiţei sînt braşovenii şi bucureştenii. Nimeni n-ar putea să răspundă de ce tocmai ei. Turiştii „veterani” şi pescari amatori între două vîrste îşi amintesc: „Era prin anii ’80 aici un camping, o frumuseţe! Căsuţe construite pe piloni, pe lac, alei, podeţe, iar în centru un restaurant bine aprovizionat. Dacă acasă mureai de foame, aici mîncai peşte cît puteai duce şi friptură de porc, şi altele... Seara se încingeau nişte chefuri grozave, tineretul dansa...”. Apoi ţi se arată locul aproximativ unde se găsea campingul, o întindere acoperită de bălării, stuf şi dărîmături. „Au furat tot ce se putea fura. În special stuful de pe căsuţe, de parcă n-ar avea destul stuf pe baltă.” Noaptea eşti victima ţînţarilor care pătrund oriunde, iar ziua a muştelor şi a loviturilor de ciocan care te asurzesc necontenit, un simbol al reconstrucţiei „staţiunii“. Cei de la recepţie te mai lasă să-ţi faci o cafea la fierbător, un lipovean îţi mai cere cîte o ţigară, două lipovence, sporovăind vesel pe graiul lor, îţi mai scotocesc prin pungile lăsate lîngă cort. Odată instalat, încerci să te integrezi în comunitatea care de-abia aşteaptă să te cunoască. Funcţionează bine principiul de întrajutorare: n-ai butelie, ţi se oferă; îţi lipseşte o cană, ţi se împrumută; te uiţi lacom la peştele de pe grătarul vecinului, eşti servit cu amabilitate. Descoperi cele trei crîşme: cea de pe plajă – o tonetă acoperită cu stuf, cea de lîngă gheţărie – un chioşc de tablă, cu o masă lungă de lemn ce te invită la interminabile discuţii, şi cea „de pe ponton”, care are, de altfel, şi cei mai mulţi clienţi. Eşti informat că „berea de la chioşc e mai rece decît cea de la crîşma de pe plajă, pentru că o scot direct din frigider”, în schimb „la crîşma de pe plajă găseşti hîrtie igienică şi cea mai ieftină apă minerală”, iar „pe ponton e singurul loc unde au Bergenbier la doar 5.000 de lei sticla”. Toată lumea se interesează de unde eşti, cît vrei să stai, dacă eşti căsătorit şi ce faci în viaţa de zi cu zi. Fiecare, la rîndul său, povesteşte amănunte despre sine şi despre vecinii de cort: „E un grup de tineri lîngă noi care au venit de-o lună. Mai vor să stea încă o lună şi şi-au încropit un cuptor pe plajă, unde coc chiar şi prăjituri”; „Noi venim de ani de zile, am prins şi vechiul camping. Nici n-am mai dat prin staţiuni ca Mamaia sau Neptun; preţuri mari, nu merită!”; „Ieri dimineaţă au prins doi băieţi un crap imens. L-au împărţit pe la vecini, căci n-aveau ce face cu el”. Toate aceste informaţii au intenţia de a alunga plictiseala, dar la Portiţa nu te plictiseşti nici dacă stai toată ziua cu burta la soare.
Balcic, 2000
La Balcic, orăşel liniştit de pe coasta Bulgariei, cea mai mare aglomeraţie de turişti pe metru pătrat este la castelul reginei Maria. Majoritatea sînt români, veniţi într-o excursie de o zi de la Albena sau Nisipurile de Aur, unde au ales să-şi petreacă, de fapt, „sejurul“. Şi, din acest motiv, la casele de bilete sînt afişate diverse informaţii în limba română. Turiştii noştri se comportă decent şi vizitează sîrguincioşi atît Grădina Botanică, cît şi castelul, din moment ce au fost obligaţi să cumpere bilete pentru ambele „obiective“. Uneori, cînd n-au ce face, mai cîrcotesc: „Ce castel mic! Mă aşteptam să fie mult mai mare!“, „Acuma cum o fi, dar gîndeşte-te că a fost al nostru!“. Un grup de francezi ascultă disciplinaţi poveştile ghidului lor despre ce femeie deosebită era regina Maria. Vorbeşte convingător, din suflet. Aproape că-ţi vine să te amesteci printre cei din grup, să te prefaci că nu ştii nimic. În „cafeneaua reginei“, mai multe adolescente englezoaice au ocupat canapelele. Fumează narghilea şi se hlizesc. Ca turist „profesionist“ nu prea ai ce face la Balcic. În afară de castel, îţi mai rămîne promenada de pe faleză, unde poţi asista la progresele pe care le-au făcut bulgarii în ceea ce priveşte serviciile turistice. Îmbrăcaţi în port tradiţional sau în marinari, au învăţat să „te agaţe“. Să te conducă la masa cea mai bună „de la apă“, adică de pe ponton, şi, eventual, să-ţi aducă un meniu în limba română. În jur sînt ruşi, polonezi, cîţiva nordici, americani deloc. Cîntăreţul localului (din păcate, aproape la fiecare terasă se cîntă live) are un repertoriu bogat, „internaţional“: de la muzică uşoară bulgărească şi rusească la hit-uri americane de prin anii ’80 şi la manele româneşti, cîntate cu un accent îngrozitor. Şi, neaşteptat, un Gil Dobrică, cu „Hai acasă!“. La singura discotecă din „staţiune“, Arena, petrec ospătarii după ce ies din tură şi puştanii de bani-gata, de prin împrejurimi. Îi aşteaptă, afară, maşinile cu şoferi.
Vama Veche, 2002
Vama Veche o regăseşti cam aşa cum o ştiai, parcă un pic mai fadă, mai „plictisită“. Aceiaşi rockeri îşi „beau minţile“ la ora zece dimineaţa, la barul Epava. Bucătăreasa de la Şoni pare atît de mahmură încît te întrebi dacă nu-şi taie şi degetele, în timp ce pregăteşte carnea pentru gulaşul de la prînz. S-a inventat berea bogată în vitamina B: pe fundul halbei sînt firimituri de pîine. Parcă mai puţini „atîrnători“ care îţi cer cîte o „cojiţă“, parcă mai mulţi „oameni de Neptun“ care vin aici cu jeep-ul doar pentru un prînz, în timpul căruia vorbesc despre afacerile lor din Deltă. Reclama la Jidvei de pe plajă te avertizează sec: „Nici un om la apă!“.