Vacanțe de altădată

Sînt în vacanță, într-un orășel din Franța la care nici nu îndrăzneam să visez în timpul comunismului. Un bun prilej să vă reamintesc cum erau vacanțele de altădată. Pentru că nu trebuie să uităm, ca să ne bucurăm mai mult de ceea ce avem acum.

● Anul ăsta avem baftă! –  spune mama, vom locui douăsprezece zile la Hotel Dana, aproape cel mai frumos hotel din stațiunea Venus și la doi pași de Hotel Raluca, preferatul meu, unde n-am reușit să prindem niciodată bilete. Hotelul Raluca are o piscină mare care miroase a clor de-ți mută nasul, dar apa e transparentă și face valuri, exact ca Marea Neagră. Și mai are o curte interioară plină de plante exotice, deși mama îmi zice că sînt plante obișnuite, doar că au crescut ceva mai mari. Însă eu pot jura că am văzut chiar și un palmier, exact ca-n cărțile în care pirații nimeresc pe o insulă pustie, mama spune din nou că era din plastic.

Însă noi venim la Hotel Raluca ca la muzeu. Seara, palierele exterioare ale hotelului se luminează fiecare într-o altă culoare: etajul întîi este roșu, al doilea verde, al treilea galben și ultimul etaj e albastru. Arată exact ca un castel din povești. Și chiar lîngă recepție există un mic magazin închis cu gratii care se numește Shop și unde poți plăti doar cu dolari, însă noi nu avem dolari, avem doar lei.

Încă din prima zi mă înființez în fața magazinului Shop și mă holbez printre gratii înăuntru – văd, pe niște rafturi, cartușe de țigări Kent, sticle de whisky și pachete cu cafea care pe mine nu mă interesează, săpunuri FA și deodorante Rexona. Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize. „Acolo e marfă occidentală!”, îmi zice Anton. Diferiți oameni se perindă pe la magazinul Shop, unii sînt chiar și negri, pentru că la Hotel Raluca locuiesc numai turiști străini. Eu sper ca pînă în ultima zi din sejurul nostru la mare să mă împrietenesc măcar cu un copil din Cehoslovacia sau din Republica Democrată Germană, îi văd în fiecare zi jucîndu-se la piscina hotelului, toți sînt blonzi, iar dacă îi prinde soarele se ard repede pentru că au o piele foarte albă. Dacă m-aș împrieteni cu un astfel de copil, l-aș ruga să-mi cumpere și mie cu dolari o ciocolată de la magazinul Shop. Sau măcar să-mi dea ambalajul ca să-l pun la colecție. El poate să mănînce singur ciocolata, nu m-aș supăra. Mama și Anton nu știu ce am eu de gînd, ăsta este planul meu secret.

– Mamă, în cît timp aș putea să învăț limba germană? Sau limba cehoslovacă? o întreb pe mama, în timp ce ea scoate, din valizele noastre, hainele, costumele de baie, pălăriile de soare, formele de nisip, colacul și mai ales cele două saltele gonflabile pe care tocmai le-am cumpărat de la magazinul Bucur Obor. Anul ăsta o să avem în sfîrșit și noi saltele cu care să stăm lungiți pe valuri, ca toți turiștii de pe litoral, dînd leneș din mîini și din picioare, iar saltelele o să ne ducă departe, spre larg.

– Nu știu, Adina! zice mama. Ce-ți veni să mă întrebi asta? O limbă străină o înveți în foarte mulți ani...

– Adică n-aș putea să o învăț pînă mîine... sau pînă plecăm de la mare? insist eu.

– Limba germană e foarte complicată, îmi explică mama. Eu am făcut un an la școală și n-am învățat mare lucru din ea. Acolo zici cîine și citești cățel...

– Dar limba cehoslovacă?

– Păi, nu tu te uiți în fiecare duminică la serialul Arabela de la televizor? mă întreabă mama. Acel serial e în limba cehoslovacă... înțelegi ceva din ce zic actorii?

– Nu înțeleg nimic, recunosc eu. Însă avem scris dedesubt.

„Uite, asta-i chiar o idee!” – mă gîndesc eu. Să-l rog pe copilul din Cehoslovacia să-mi cumpere o ciocolată sau o gumă de la magazinul Shop, în limba mea, și să-i bag un scris dedesubt în limba lui ca să ne înțelegem.

– Hai, Doino, Adino! strigă la noi Anton care iese din baia camerei, îmbrăcat deja în slip. Hai mai repede, că pierdem ziua de plajă!

Și o pornim cu toții spre plajă. Pe drumul spre plajă, pe aleile dintre hoteluri, întîlnim cîțiva dintre copiii ăștia blonzi despre care nu știu prea bine dacă sînt germani sau cehoslovaci. Încerc să-i fac cu ochiul unuia dintre ei, dar nu pare să mă bage în seamă.

● – Dom’le! Dom’le! se agită Anton, foindu-se pe scaun. N-aveți alte chifle... că astea-s tari ca piatra? Sînt vechi de-o săptămînă, cel puțin...

Eu îmi tot plimb lingura prin castronul de ciorbă – găsesc acolo un cartof mic, o boabă de mazăre, o roșie și un țăiețel care rămîne atîrnat de lingură, mă uit la el și nu știu dacă să-l înghit sau nu.

Băiatul tînăr care e ospătar, pentru că e îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri, se apropie fără chef de masa noastră.

– Puneți mîna pe ele, ca să vă convingeți! zice Anton și vorbește atît de tare încît vocea lui se aude în tot restaurantul, ca să afle toată lumea că am putea să jucăm tenis cu chiflele alea, dacă am avea la noi rachete de tenis sau chiar și mini-golf dacă ar fi mai mici și mai rotunde. Asta e chiflă proaspătă...?!  

Ospătarul se uită la chifla pe care i-o întinde Anton de parcă ar fi un obiect de pe o altă planetă. Nu are curaj să pună mîna pe ea.

– Sînt proaspete! zice el și dă de cîteva ori din cap pentru ca Anton să fie sigur că spune adevărul. Ne-au fost aduse azi dimineață. Mai serviți aici? zice el repede și dă să-mi ia ciorba din față.

– Adina, dacă nu poți să mănînci ciorba, nu mînca! zice și mama ca să mă încurajeze. Ea știe că nu mănînc ciorbă încă de la grădiniță pentru că ciorba conține șerpi, melci și alte vietăți scîrboase. Mănînc doar ciorbă făcută de mama sau de mama-mare de la Cluj.

Băiatul cu cămașa albă îmi ia ciorba din față, iar eu sînt fericită – de data asta am scăpat ușor de ea!

● În vacanța de iarnă, n-am mai găsit camere libere la gazda noastră de la Bușteni, doamna Roșca, și ea ne-a trimis la casa de peste drum, la doamna Spurcaciu.

– Doamna Spurcaciu! m-am mirat eu. Ce nume are!

Însă eram obișnuită cu tot felul de nume de familie. La grădiniță avusesem o colegă pe care o chema Scuteșoiu și toți copiii rîdeau de ea că încă poartă scutece. La școală aveam un coleg Călaie și toții copiii îl strigau „Călaie, clop de paie!”. Așa că mă bucuram că mă cheamă Popescu, e un nume cît se poate de corect, nimeni nu are nimic de zis în legătură cu el.

Doamna Spurcaciu nu era atît de bătrînă ca doamna Roșca, nici măcar nu avea părul alb. Avea un păr roșu și făcut permanent, adică niște sărmăluțe în cap care cred că sînt la modă pentru că le poartă multe femei. Ne-a primit într-o cameră mică și întunecoasă unde abia dacă încăpeam toți trei – eu și mama urma să dormim pe un pat tare, din care cam ieșeau arcurile, iar Anton, pe o canapea separată care nu se putea întinde, așa că îi ieșeau picioarele pe-afară. Camera nu avea vedere la Cruce, așa cum era la doamna Roșca, fereastra dădea spre o curte unde nu puteam vedea decît cel mult niște găini care scormoneau pămîntul înghețat, apoi a început să ningă, și să ningă, și n-am mai văzut nimic decît zăpadă, niște lemne și o lopată. Baia trebuia să o împărțim cu familia Spurcaciu – doamna Spurcaciu, domnul Spurcaciu, care din cîte am înțeles avea „ceva probleme cu mațul” și își petrecea mult timp în baie, fiul doamnei Spurcaciu și soția sa. Atunci cînd mergeai la baie și trăgeai disperat de clanță pentru că făceai pe tine, găseai mai mereu ușa încuiată și de dincolo se auzea o voce furioasă: „Ocupat!”.

(fragmente din Vine vacanța cu trenul din Franța, Editura YoungArt, 2022)