Ustensile și device-uri

Scriam, în articolul precedent, despre ritualul cozonacului. În lungul său drum către coacere, nu se punea problema vreunui device. Nici măcar al clasicului mixer care înlocuia telul. Mașini de făcut pîine pur și simplu nu erau, nu exista noțiunea lor în România comunistă de atunci. 

Singurul device folosit era aparatul de spart nuci. Căci acestea nu existau gata decojite, în pungi standardizate, ca acum. Ci le cumpărai din piață sau ți le aducea cineva de la țară întregi. Și tu urma să faci tot restul. Iar aluatul se frămînta manual. Țin minte că era o muncă serioasă, care necesita forță și răbdare. Bunica mea ducea greul. Dar contribuia și doamna Rusescu, „consultanta” despre care am povestit: în pofida subțirimii sale, avea mîini puternice. 

Aparatul de spart nuci era tot ceva simplu și mecanic. Aproape nimic nu era electric în bucătăria bunicii mele. Nici măcar fierul de călcat, care, în copilăria mea mică, încă se încălzea pe plită. Făcea parte din ceea ce azi s-ar numi slow life: îl puneai pe plita de pe ochiul de aragaz și așteptai pînă se-ncingea bine. Îl lăsai mai mult sau mai puțin în funcție de tipul țesăturii, ceea ce faci azi din buton.

Primul obiect electric din bucătăria ei a fost, cred, bricheta pentru aprins aragazul. Aceasta a înlocuit, treptat, chibritul. A fost mare eveniment cînd a fost introdus. Dar și mai mare uluire s-a creat cînd a apărut o rîșniță de cafea electrică. O țin minte pînă-n ziua de azi, era roz, cu capac transparent. Cînd a primit-o bunica mea, nu mai știu de la cine, ne-am adunat cu toții-n jurul ei ca la urs: am privit cu ochii cît cepele cum bunicul meu a ridicat capacul transparent, a pus în spațiul creat, care avea pe fund o elice, o mînă de boabe, a închis capacul și – minune! Pe fundalul unui hîrîit care, în mod normal, ni s-ar fi părut neplăcut, dar pe care acum îl găseam reconfortant, boabele au început să se-nvîrtă ca nebunele, pînă cînd s-au făcut tot mai mici și apoi au devenit pulbere. 

Am fost mult timp fascinată de întregul proces. L-am încercat și singură, sub supravegherea bunicilor, de cîteva ori. Nu mă mai săturam. Înaintea acestei minunății, dăduserăm mult timp, cu toții, la manivela vechii rîșnițe, din alamă. De fapt, mult mai frumoasă și mai demnă decît surata ei mai tînără și mai puțin sofisticată din plastic roz. În rîșnița cea veche se măcinau chiar și nuci, înaintea aparatului care le zdrobea.

Rîșnița cea nouă a intrat firesc în circuit, dar nu a marcat neapărat trecerea la o nouă eră în bucătăria bunicii mele. Singurul obiect novator care a mai urmat a fost oala sub presiune, pe care niciodată nu am înțeles-o pînă la capăt. Dar în care știu (și mi-e suficient) că bunica mea făcea supa mai repede. Și despre care, în aceeași bucătărie, s-a vorbit, o perioadă, mult și exclamativ. 

Aceasta a urmat la scurt timp după revoluția grătarului. Multă vreme friptura se făcea pe grătarul clasic, dintr-o bucată. La un moment dat, a apărut un grătar din două piese: partea de jos, care avea o tavă cu un grătar deasupra. Și cea de sus, care o acoperea. Era un grătar mult mai sănătos: grăsimea din carne se scurgea în tavă și la tine ajungea doar crème de la crème.

De asemenea, la un moment dat, a mai apărut un fierbător. Inițial era cu cana inclusă, care, habar n-am de ce, era tot roz. După care au apărut cele independente, pe care le puteai pune în orice recipient: mai impersonale, rotunde, din fier. Acestea erau, în sfîrșit, electrice. Și își aveau rostul de mic back-up într-o bucătărie cu aragaz care funcționa cu butelie (bunicii mei stăteau la casă și nu aveau gaze).

Nici în restul casei nu erau mai multe device-uri. Aspiratorul, în vremea copilăriei mele mici, nu a fost nici măcar un deziderat: pur și simplu, nu figura în imaginarul nostru. Ani mai tîrziu a apărut unul hîrbuit, nu mai știu exact de care, moștenit de la cineva care a emigrat definitiv. Dar nu în casa bunicilor mei. Ci într-a părinților. 

De altfel, nici ideea de mop nu trecea prin capul cuiva, pe atunci. Dar despre asta și alte ustensile în articolul viitor.