Uşor cu pianina pe scări

E neagră. Lacul, odinioară lucios ca o apă, e acum mătuit şi crăpat pe alocuri. Marginea capacului care protejează clapele şi muchiile picioarelor sînt uşor roase, se zăreşte culoarea dulce-mierie a lemnului. E bătrînă. A văzut un război, a trecut prin mai multe mutări. Prima oară a părăsit camera umbroasă unde o fetiţă blondă, căreia nu-i ajungeau încă picioarele la podea de pe scaunul scund şi rotund, obişnuia să-i atingă firav şi stîngaci clapele de fildeş. A ieşit din camera aceea umbroasă a unei case aşezate. A ieşit cumva clandestin, precipitat – mă rog, cît de precipitat poate ieşi totuşi o grăsană ca ea – şi a ajuns într-o altă casă, într-o singură cămăruţă în care oamenii ei abia puteau respira. De acolo a mai avut o scurtă aventură, nesemnificativă, într-un spaţiu ceva mai mare.

Apoi s-a mutat la bloc. La două camere. Un apartament ca toate apartamentele. Şi aici arăta straniu, masiv şi mult prea nelalocul ei. Părea că absoarbe cu lacul ei negru cu tot absolut orice fir de lumină care intra pe geamuri, care se reflecta din tavanul scund. Aici părea şi burtoasă, şi caraghioasă şi, mai ales, mută. Fata blondă care o însoţise în zecile de ani era deja în vîrstă. Îi ştergea praful, o mai acorda la cîţiva ani, îi mai mîngîia clapele puţin, se mai aşeza pe scăunelul cel rotund pentru cîteva acorduri, nu multe, că se auzea prea tare la vecini.

Într-o bună zi, stăpîna n-a mai apărut. S-a aşternut tăcerea şi praful, preţ de cîteva săptămîni, pînă cînd în apartament s-a aşezat un cuplu de chiriaşi. Doi oameni tineri, teribil de ocupaţi. Ea ajunsese doar o mobilă greoaie de care se lovea toată lumea. Au plecat şi tinerii. A rămas iar de capul ei într-o linişte ţiuitoare. Şi apoi a urmat – poate – ultima ei călătorie.

Căci am decis să o aducem acasă. Acolo unde credem că-i era locul. Şi am căutat, din capul locului, o firmă de mutări specializată în căratul de piane şi pianine. Imaginaţi-vă că era ultimul lucru la care să mă gîndesc pînă să găsesc de cuviinţă că am unde să adăpostesc rătăcitoarea pianină, martor constant al istoriei unei jumătăţi de familie. Am căutat pe Internet şi am descoperit că sînt o grămadă de firme care susţin că mută „cu profesionalism, în orice locaţie“ asemenea instrumente. Am vorbit la telefon cu un domn care părea foarte sigur pe el. Care părea că mută piane cu coadă, şi în somn. I-am explicat că, în afară de faptul că pianina asta trebuie cărată două etaje jos, ea mai şi trebuie urcată încă două pe o scară în melc şi destul de abruptă. Şi că o avea vreo trei sute de kile. „Aaaa, nici o problemă – zice – am mutat o grămadă aşa.“ „Nu vreţi totuşi să veniţi să vedeţi scara?“, am insistat eu. „Nu doamnă, staţi liniştită“, a rîs plictisit omul. Citisem că pianele şi pianinele astea nu se mută oricum, că se aşază pe nişte platforme speciale şi că există un sistem ingenios, o maşinărie cu care poate fi urcată mai uşor pe scări. În ziua stabilită m-am întîlnit cu mutătorul. Stăpînul de sclavi perfect. Burtos şi asudat, călăuzea din comenzi scurte patru tineri. Care n-aveau cu ei nici o platformă, nici o maşinărie, nimic. Doar ei cu braţele lor. Şi o camionetă.

La coborîre, a fost cum a fost. L-am întrebat de platforme, de maşinării, de mutarea cu schepsis. Se vedea că burtosul mă dispreţuia profund. Aşa cum îşi dispreţuia propriii muncitori. „Păi – zice –, am cumpărat una din America, da’ nu prea îmi vine s-o folosesc. E scumpă – zice – şi n-am vrut s-o inaugurez cu dumneavoastră că nu ştiu sigur dacă funcţionează cum trebuie.“

Nu mai aveam ce face. Cei patru tineri şi-au rupt spinările cărînd bătrîna pianină. Neînsufleţită, necîntată şi părăsită de atîta timp, se lăsa şi ea ca moarta în braţele lor. Mi-a fost milă de oameni. Burtosul dădea indicaţii. Ăia se speteau de ieşea sufletul din ei. Maşinăria burtosului, care le-ar fi făcut viaţa mai uşoară, zăcea nefolosită la firmă. La plecare, unul dintre ei mi-a aruncat o privire obosită şi încărcată de ură. Dar, zău, nu a fost vina mea.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.