Urşi, de sărbători

Dintotdeauna am avut și am, în continuare, o pasiune – vinovată – pentru cărțile de Crăciun. În special, desigur, pentru cele de copii. Urșii au ocupat, mereu, un loc central în cărticelele în cauză. Una dintre cele mai vechi cărți de Crăciun pe care le am, și care este despre un urs, e Paddington și surpriza de Crăciun (Michael Bond, cu ilustrații de R.W. Alley, RAO, 1998, traducere de Simona Neagu). Paddington e, oricum, unul dintre personajele mele preferate – nu numai dintre cele ursești (la Londra nu ezit să trec măcar o dată prin gara în care acesta a fost găsit și nici să cumpăr marmeladă de portocale de la Fortnum & Mason). În cartea cu pricina, Paddington se hotărăște să-i ducă pe toți membrii familiei Brown la magazinul Barkridges, ca să-l vadă pe Moș Crăciun, dar și ca să facă o plimbare cu sania prin Țara Fermecată a Iernii și să viziteze atelierul lui Moș Crăciun. Pe vremea cînd cartea apăruse la noi, atelierul lui Moș Crăciun de la Polul Nord, pentru un copil ca mine, crescut cu un Moș Gerilă comunist, care venea pe 30 ianuarie la serviciul părinților, era o noutate absolută. Cînd i-o citeam copilului meu (care, de altfel, și-a lăsat și el contribuția inestimabilă pe cărticică, sub forma unor dungi portocalii, multe și dese – avea doi ani pe atunci), eram cu sufletul la gură. Cînd Paddington se ducea la Moș Crăciun și vedea că are în față doi saci cu cadouri, unul pe care era scris „Băieți“ și altul, evident, pe care scria „Fete“, neexistînd nici unul pe care să scrie „Urși“ (nelăsînd nici o portiță deschisă diversității), mă întristam și mă înfuriam. Mai ales cînd directorul magazinului îi spunea: „Mie mi se pare că arăți mai degrabă ca un gîndăcel. (…) Ce-ar fi să te întorci tu la anul, cînd o să știi ce ești?“

Cînd ursulețul face turul gratuit cu sania fermecată și constată că Țara lui Moș Crăciun e în decrepitudine, se hotărăște să repare el însuși farul lui Moș Crăciun, cauzînd o pană de curent în tot magazinul. Sfîrșitul poveștii e tipic pentru cărțile de copii și, mai ales, pentru cele cu urși: isprava lui Paddington ajunge în ziare, aducînd magazinului mulți clienți (pe atunci, ziarele existau și contau); drept răsplată, Moș Crăciunul local îi dăruiește un borcan cu mult rîvnita lui dulceață de portocale.

Simplu și fără nimic care ar putea cauza vreunul din sentimentele din Valea Plîngerii: tristețe, vinovăție sau chiar îndoială. Asemenea sentimente pot și ele apărea, în cărțile de Crăciun cu urși, dar pe o durată determinată și limitată. O altă carte de acest fel, achiziționată la cîțiva ani după cea cu Paddington, e Snow Bear (Piers Harper, 2002, Fern­leigh Books). Calitatea ei principală, pentru copilul meu tot încă mic de atunci, era că se prezenta ca o soft-to-touch book, o carte cu anumite porțiuni în relief, pe care le puteai atinge. Acele porțiuni catifelate nu erau altele decît blana celor doi urși polari, mamă și fiu, eroii volumului în cauză. Tema cărții e clasică: puiul de urs se pierde de mama lui, în dorința de a explora lumea și de a cunoaște alți locuitori ai ei, precum foca, renul și omul. Om care e cît se poate de prietenos și nu criminal, și-l aduce, cu sania chiar, înapoi la mama lui. Totul se termină cu un happy-end și cu o îmbrățișare, cititorul putînd mîngîia, în final, o cantitate semnificativă de blană ursească, de mamă și fiu, și rămînînd cu o perspectivă idilică asupra vieții: mai poți călca uneori pe de lături, dacă nu aveai în intenție s-o faci (ursulețul nu s-a pierdut intenționat de mama lui), dar cineva te va ajuta întotdeauna să ieși din necaz.

Interesant e că, în poveștile astea, apar mama urs și puiul urs, dar, cel puțin în cele pe care le-am nimerit eu, nici un tată-urs. Mamele-ursoaice sînt mame singure, care-și fac treaba cum pot. Anul ăsta am cumpărat alte două cărți de Crăciun cu urși – Unde ești tu, Moș Crăciun? și Tu ești Moș Crăciun? (M. Scharff-Kniemeyer, N. Landa, Didactica Publishing House, 2016, traduceri de Emanuela Ancăr și Hannelore Muller). În amîndouă, ursulețul e zugrăvit într-un bîrlog confortabil, alături de mama lui. E adevărat că într-una din cărticele există, pe perete, un portret al unui urs mai vîrstnic care ar putea fi tatăl. Ursul și mama lui locuiesc în inima pădurii, într-o pustietate pe care o simți, pentru că în jur e doar zăpadă. Cu toate astea, în bîrlogul lor au un tranzistor, un ziar, iar mama-ursoaică e surprinsă în noaptea de Ajun cu un pahar de vin în mînă. Ursulețul, în singurătatea asta (care nu e absolută, pentru că mai are doi prieteni lupișori), e pus pe fapte mari. Vrea să dezlege misterele Crăciunului, ale personajelor sale mitologice și ale semnificației acestuia. Vrea să învingă hibernarea ca să-l vadă pe Moș Crăciun și să fie el însuși Moș Crăciun pentru o familie de șoareci ce sălășluiește în scorbura unui copac. Toate acestea îi reușesc, desigur, ca-n cărțile de Crăciun cu urși. Amîndouă se cam termină cu ursoaica și ursulețul mîncînd turtă dulce sub pomul de Crăciun.

Foto: wikimedia commons