Urși de pluș

Cred că jucăriile mele preferate au fost (și au rămas) urșii de pluș. Era ceva în neamul ursesc de blănoși care mă făcea și mă face să-i îndrăgesc aproape necondiționat. Deși unii dintre ei sînt chiar diformi, asimetrici, cu priviri reci sau invizibile, cu blana în culori imposibile, precum movul tare, și veșminte penibile, precum rochii de voal ori dantelă.

Primul urs al familiei, despre care am mai scris, a fost ursul Ghiță. Era galben și probabil flocos la vremea lui. Pe vremea mea era năpîrlit și cu un singur ochi. Mama l-a primit cînd a-mplinit 2 ani. Îl botezase după unchiul Ghiță, chiabur, conform terminologiei epocii. Și închis la Canal de comuniști. L-am mai prins și eu pe unchiul Ghiță, cînd eram mică și mergeam la Nămăești, de unde sînt bunicii mei. Am căzut în urzicile lui și am aflat că avea o moară.

În copilăria mea, ursul Ghiță a fost mai mereu fără un ochi. La un moment dat, i-am înlocuit ambii ochi cu niște mărgele, și așa a revenit la un oarecare normal. A fost simbolul jucăriilor decrepite și uzate care nu e cazul să fie aruncate. Care trebuie păstrate și tratate la fel ca celelalte. A fost purtătorul de cuvînt al defavorizaților și apărătorul diferențelor. Întemeietorul azilului pentru jucăriile stricate, care erau reparate și cîrpite. A rezistat eroic ani buni, pînă-n copilăria copilului meu, cînd a fost pasat, cu succes, ca o moștenire de familie ce era.

În toată copilăria mea din anii ʼ70 am avut urși mici și galbeni, chinezești. Aveau o blană flocoasă, precum Ghiță în tinerețe, și abia de li se deslușeau ochii. Probabil de asta îi botezasem pe toți Blăniță. Blăniții erau preferații mei, nu se știe de ce. Spun „Blăniții”, pentru că au fost mai mulți, vreo trei. Nu au avut o soartă prea bună, mereu îi uitam ori îi pierdeam pe undeva. Pentru că îi luam cu mine mai peste tot, prin oraș. Într-o zi, cînd mă întorceam cu unul dintre Blăniți în mînă, pe Șoseaua Giurgiului, o fetiță din cartier a-ncercat să mi-l smulgă. A tras pur și simplu de el. Eu mi l-am apărat, am ținut de el cu toată puterea și n-a reușit să mi-l ia. Dar m-a marcat incidentul.

                                                             Cu ursul Gălbioru

La un moment dat, l-am primit pe ursul Gălbioru. Nu știu cum se face, dar se continua tradiția urșilor galbeni. Era un Ghiță al anilor ʼ70. Alter ego-ul lui Ghiță din era comunistă. Un urs mare, mare cît o păpușă „Arădeanca“ și care, atunci cînd îl aplecai, mormăia. Pe vremea aia mi s-a părut mare lucru. Jucăriile, cu excepția celor chinezești cu cheiță, nu prea făceau nimic. Erau doar niște imitații stilizate și statice. L-am îndrăgit imediat pe Gălbioru și a devenit prietenul cel mai bun al unei păpuși pe care o primisem de la nașa mea din Germania, mare eveniment mare. Păpușa avea pistrui și părul roșu, prins în codițe, și nu era alta decît eroina lui Astrid Lindgren, Pippi Langstrumpf. Ea devenise păpușa mea preferată și pentru că într-adevăr îmi plăcea, dar și fiindcă trecuse, ca o adevărată eroină, prin aventuri sinistre la vamă. O ținuseră foarte mult și, pentru că era făcută din ceva moale, burete avea probabil pe dinăuntru, fusese scotocită în toate felurile pînă să sosească la mine, aproape întreagă. Ursul Gălbioru a stat mereu, pînă să ne mutăm, lîngă ea.

Timpul a trecut și urșii s-au schimbat. A venit revoluția din ʼ89 și au pătruns pe piață urși care nu mai erau, în sfîrșit, galbeni. Erau maronii, poate mai aproape de culoarea lor naturală, dar la fel de Disney ca mutre. Și nu doar maronii, ci de toate culorile. Țin minte că, în perioada în care eram gravidă, aveam o ursulică roz, frumos îmbrăcată etc. Și urșii de pluș erau sexualizați, acum. Cînd copilul meu avea vreun an, prin 1997, au apărut urșii uriași. Tot chinezești. Panda și bruni. Țin minte că două dintre primele lui jucării au fost astfel de urși, unul Panda și unul maroniu. Erau mai mari decît el.

Treptat, am început să călătorim prin lume. La Viena și la Paris am descoperit „adevărații” ursuleți de pluș: unii vintage. Cu o blană catifelată, dar nici prea catifelată, cu ochii vizibili pe sub blană, cu o expresie nici drăgălașă, dar nici horror, elegant și îngrijit îmbrăcați. Am descoperit magazine întregi doar cu asemenea ursuleți. Ne-am împrospătat și noi colecția cu cîțiva. Toți cu o anumită demnitate.

Demnitate pe care am întrezărit-o și la ursul Paddington, personajul meu preferat din copilăria odraslei mele. Urmaș al mai duiosului Winnie Ursulețul și al ursului Yogi, din copilăria mea. Succedați de Ted, din filmul cu același nume (Seth MacFarlane, 2012), un urs de pluș înviat, devenit cel mai bun prieten real al eroului, un soi de burlac înrăit în obiceiuri proaste, dar, pînă la urmă, de treabă.

Urșii de pluș, cred, vor rămîne cei mai buni prieteni ai copiilor și ai adulților ce vor să se mai creadă copii. De altfel, și eu țin încă aproape un urs mic și clasic, care, primit într-un moment aproape insuportabil, m-a ajutat să-l depășesc. Iar urșii galbeni, începînd cu Ghiță, și-au păstrat locurile lor binemeritate în istoria și în cutiile familiei.

Foto (sus): cu Ursul Ghiță