Urși

Mai nou, la Cumpătu, în Sinaia, unde obișnuiesc să merg cam de pe cînd aveam 6 ani, vine, în mod regulat, ursul. Cel adevărat, din pădurea locală. Înainte, venea doar noaptea. Acum, în plină zi, un ursuleț (slavă Domnului!) se plimbă ziua-n amiaza mare pe aleea comună. Cînd trece un pîlc de oameni, cînd un urs...

Ursul respectiv intră și prin curțile oamenilor. Sare gardurile, fără probleme, și te trezești cu el la geam ori dormind pe gazon, sau devorîndu-ți mîncarea pentru pisici. Devine o realitate tragicomică a existenței tale, care nu pare a avea mari șanse de rezolvare. 

Mult timp, ursul de la Cumpătu n-a fost pentru mine o realitate, ci un mit. De pe la 6 pînă pe la 12 ani, de cîte ori eram la Cumpătu și, mai rar, la București, primeam scrisori de la ursul Nounours, care locuia oficial la Cota 1400, dar mai vizita uneori și pădurile locale. Scrisorile erau bătute la mașină (pe atunci nu erau computere), uneori cu desene, și povesteau, în general, întîmplări din existența ursului, scene de viață cotidiană. Am observat că la expeditor era, uneori, un nume care părea de om. Cred că Alexandru Dumitrescu. Ai mei mi-au explicat că ăsta era „numele de scenă” al ursului, numele pe care și-l însușea pentru a fi și printre oameni și a rezista printre ei fără să se deconspire. Ca și în cazul lui Moș Crăciun, eram atît de dornică să cred întreaga poveste, încît nimic nu mi se părea destul de neplauzibil. Așa că schimbul epistolar cu Nounours Alexandru Dumitrescu a continuat mulți ani: el îmi trimitea scrisori reglementare, cu timbre și tot tacîmul, eu scriam și desenam pe niște foi și i le lăsam ursului în diverse scorburi de la Cota 1400 ori din pădurea apropiată. Timpul a trecut și am aflat, în cele din urmă, că ursul era un student la Medicină, fiul unei prietene de-a mamei cu care veneam la Cumpătu într-o perioadă și cu care organizam spectacole, piese de teatru. Numele cred că era al lui ori al tatălui său.

Aceștia au fost singurii urși vii, reali sau pseudoreali, din viața mea. Ceilalți au fost de jucărie. Am mai scris despre ursul Ghiță, cel mai bătrîn din „Banda de urși”, cum îi spuneam cînd eram mică. Ghiță a fost ursul mamei mele: l-a primit cînd avea doi ani, nu știu dacă de la unchiul Ghiță, care a fost închis la Canal, dar sigur a fost botezat după el. (L-am cunoscut și eu pe unchiul Ghiță la Nămăești, de unde sînt bunicii mei din partea mamei: am căzut în urzicile lui, în timp ce escaladam un buștean. Unchiul Ghiță cel de atunci se apropia de suta de ani.) Pe vremea mamei, ursul galben, cu blana deasă și strălucitoare, nu pufos precum urșii din timpul nostru, ci tare la pipăit și cu un bot ascuțit, era fercheș și la modă. L-am văzut într-o poză îngălbenită de familie în toată strălucirea lui.

Pe vremea mea, cînd, evident, l-am moștenit de la mama, era deja bătrîn. Trecerea timpului lăsase urme clare pe chipul și-n blana lui. Năpîrlise și se uscase. Ba mai mult de atît, își pierduse un ochi. Ochii inițiali fuseseră din niște nasturi aproape transparenți, frumoși. Noi i-am înlocuit întîi cu unii verzi, ca niște mărgele, dintr-un joc. Apoi, în copilăria fiului meu, care l-a preluat și el pe Ghiță, cu alți nasturi, departe de cei dintîi, mați și de o culoare incertă. Așa împuținat, ursul îmi aducea aminte de bunicul meu în ultima perioadă: mă-nduioșa în eforturile lui de a se păstra într-o formă decentă, care să nu-i îngrijoreze pe cei din jur. 

Ghiță a supraviețuit și supraviețuiește încă, miraculos. Chiar dacă, la un moment dat, în copilăria mea, s-a proțăpit lîngă el un alt urs: Gălbioru. Auriu, ceva mai pufos, dar cu aceeași structură tare, puțin mai mare, cu ochii tot din nasturi, Gălbioru era varianta socialistă, din anii ’70, a lui Ghiță. Reflectînd pînă și progresele și minunile tehnicii momentului: dacă-l aplecai, scotea un fel de mormăit. Mi l-a adus Moș Crăciun, într-un an. Avea un aer vioi, chiar zvăpăiat, și, oricum, sănătos, la început. 

A fost, pentru o vreme, centrul atenției. Umblam peste tot cu el, deși era cam voluminos. Stătea lîngă mine pe pat. Timpul a trecut, iarăși, și, încet-încet, a intrat și el în fluxul obișnuit al circuitului jucăriilor în camera și inima unui copil care are mai multe: n-a mai fost chiar în centrul lucrurilor. Nu a fost nici abandonat de tot, și-a păstrat locul lui bine stabilit, ca și Ghiță, în „Banda de urși“. Cînd i-a venit rîndul să fie preluat de fiul meu, între el și Ghiță nu mai era o așa de mare diferență. Doar un cunoscător și-ar fi dat seama de apartenența lui temporală și de istoria lui. 

Despre alți urși, în numărul viitor.